Jurnalul Reniei

Jurnalul Reniei. Viața unei tinere în umbra Holocaustului  Renia este o tânără care visează să devină poetă. Dar e 1939, iar Renia este evreica și trăiește în Polonia. Când Rusia și Germania invadează țara, lumea Reniei se năruie. Separată de mama sa, se adăpostește la bunici, de unde fuge apoi pentru a scăpa de raidurile aeriene nocturne, observă dispariția altor familii de evrei și, în final, este martoră la crearea ghetoului. Însă alături de teroarea războiului, există și frumusețe. Renia își găsește vocea de scriitoare și se îndrăgostește. Ea și Zygmunt se sărută pentru prima dată cu câteva ore înainte ca naziștii să ajungă în orașul ei natal. Și tot Zygmunt va scrie ultima însemnare în jurnalul Reniei. Redescoperit recent, după șaptezeci de ani, Jurnalul Reniei este deja considerat o lucrare clasică a literaturii Holocaustului. Scris cu o claritate și o măiestrie care amintesc de Anne Frank, Jurnalul Reniei este o mărturie extraordinară atât pentru ororile războiului, cât și pentru viața care poate exista chiar și în cele mai întunecate vremuri.   Renia Spiegel, o tânără cu atâta poftă de viață și cu un deosebit talent de a descrie în proză și în versuri frumusețea lumii din jur, a fost lipsită printr-un glonț de ceea ce-și dorea ce1 mai mult: un viitor... Cei care au păstrat jurnalul și cei care l-au tipărit au «salvat-o». Nu au putut s-o smulgă din mâinile destinului ei crud. Și nici nu au putut să-i dea viitorul pe care și-l dorea atât de mult. Dar au salvat-o de durerea suplimentară de fi uitată. - Deborah E. Lipstadt    Uimitor... O nouă contribuție inestimabilă la literatura Holocaustului. - Smithsonian Magazine    Fragment din cartea “Jurnalul Reniei” de Renia Spiegel:   “S-au întâmplat atât de multe... Poate să-ți povestesc pe scurt. Am avut un vis. Se făcea că eram cu mama și părea atât de minunat, de extraordinar, lucrul acesta care pentru alții este minunat și firesc. Dar mama mea este deosebită. Este prietena mea, egala mea. Și acum că m-am întors în partea cealaltă, tânjesc și sufăr din nou. Dar ascultă, dragul meu Jurnal, ascultă, ascultă, pentru că mi se pare că te rogi pentru mine, iar rugăciunile tale își găsesc răspuns, dragul meu caiet în care se află profunzimile sufletului meu. Mama îmi scrie scrisori lungi, atât de duioase și de iubitoare, că-mi vine să plâng. Dar asta nu e ninlic, eu tot mai cred! Cred în Dumnezeu, thie și în Mamă. Cred că va fi așa cum spune Zygus. Vom supraviețui cumva războiului și mai târziu... chiar va fi așa cum spune el? Oricum, vom vedea amândoi, tu și cu mine, și vom fi fie dezamăgiți, fie fericiți, în cele din urmă, eu și cu tine. Pentru că dacă eu râd, cum ai putea tu să fii trist, tu “oglinjoara mea” (așa te-a numit Bulus)?    Jurnalul meu poete fi vesel  Supărat sau trist ca și mine Căci doar am mers la școală-mpreună La întâlniri și pe la meciuri...  Are idei năstrușnice la fel ca și mine același râs și geamăt și lacrimi sunt și mai rele dar și mai bune acolo în el căci este adesea mai greu înduri  sfios uneori, alteori cu un zâmbet viclean  singur prieten și unicul sprijin  sau un arțăgos pe care nu poți să te bizui  jurnalul meu este exact ca și mine.  Iar atunci când chiar am necazuri  devine sosia sufletului meu  acolo-năuntru - în visuri și versuri  în doruri și-n clipele care mă dor  cuvintele sunt cât se poate de triste  când este sărman și speriat și timid  când este trist și n-are lacrimi să plângă  atunci jurnalul meu sunt chiar eu.   Da, da, așa sunt eu. Sunt una din milioanele de fete care pășesc prin lume - mai urâtă decât unele, mai frumușică decât altele, dar oricum diferită de toate. Zygus, și el este diferit față de toți, este așa de bun și de minunat, subtil și sensibil...”