Jurnalul rosu

    "Trei turnee, efectuate de Ansamblul „Doina” al Armatei într-un interval de 11 ani, sunt consemnate, pas cu pas, de unul dintre membrii corului, Gheorghe „Gogu” Ghiulamila, într-un jurnal unic, cu un farmec aparte, în multe dintre notații putându-se observă – în ciuda faptului că autorul nu a fost scriitor – un extraordinar talent literar. Primul turneu din China, care a avut loc în perioada 23 noiembrie 1966 – 13 ianuarie 1967, ne arată un tărâm încremenit parcă într-o ipostază bestială a celei mai bizare manifestări „artistice” a Revoluției Culturale. Relatările sunt fidele unei realități încă necunoscute în România acelor ani. Președintele Mao era venerat ca un zeu. Tot ce mișcă în China de atunci, de la politică, artă, comerț și până la organizare militară, era influențat direct de gândirea președintelui Mao. Relatările lui Gogu Ghiulamila de la fața locului au aerul unor reportaje din timpul războiului rece." (Gelu Diaconu)     Volumul conține 8 pagini cu fotografii din călătoriile autorului în China și Coreea de Nord.      Fragment din volum:       “După un timp am aflat rostul șederii noastre de aproape 15 ore în aeroportul din Omsk, la începutul turneului, când ne îndreptăm spre Phenian. Era exact timpul când un avion chinez, având la bordul său câteva foarte proeminente personalități din Pekin, era așteptat de către sovietici să pătrundă deasupra teritoriului lor. N-a mai ajuns însă, pentru că a explodat în aer când se mai afla încă deasupra Chinei. Regia, ca arta, e valabilă atât în teatru, cât și în politică. Cine are urechi și ochi să audă și să vadă.     În ceea ce privește micul dejun din dimineața acelei zile de la Omsk, la ora 9 dimineață, înainte de continuarea călătoriei, nu a fost nicidecum o inițiativă a rușilor, ci a fost comandat și plătit de către ambasada noastră la Moscova.      Acest al doilea turneu în China, din punct de vedere al „războiului nervilor", a fost mai ușor decât primul. Aveam deja experiență și, sub aspectul politic intern, situația nu se mai prezenta atât de urât colorată; Revoluția Culturală se spărsese singură.     Poate n-aș fi transcris aceste „note telegrafice" dacă nu ar fi fost câteva episoade mai interesante: cel din 9 octombrie, când l-am căutat pe doctor, cel cu copiii din Nanking și, în primul rând, cel de la Omsk, amintit mai sus. Am fost printre puținele suflete din lume (în situația noastră de străini) care am stat dedesubtul (la propriu) unui act politic de importanță vitală pentru lume și, în primul rând, pentru chinezi.     Iar din Coreea, cea mai bizară amintire este, ce mai încoace și-ncolo, că am mâncat și noi carne de câine. Unii n-au știut. Eu am făcut parte dintre cei care știau. Dar am mâncat-o fără silă. Nu-i ceva deosebit, nici în bine, nici în rău."