Jurnalul unui preot

    Aleksandr Viktorovici Elceaninov (1881-1934) urmează drumul intelectualilor ruși de for­mație culturală și filosofică profană care, la înce­pu­tul secolului al XX-lea, s-au apropiat de teo­logie, i s-au con­să­crat, devenind în cele din urmă străluciți exe­geți și apologeți ai cuvântului lui Dumnezeu. A.V. Elceaninov a im­binat reflecția teologică cu practica pastorală, de­ve­nînd, la 45 de ani, preotul micilor comunități de emi­granți ruși din Franța, mai întâi la Nisa, apoi la Pa­rîs.     Cartea de față, aflată acum la a doua ediție, alcătuită și tipărită postum de ur­mă­sii și admiratorii autorului, reflectă specificul acestei pastorații, într-un mediu nu tocmai prielnic, în confruntare cu o lume care și-a pierdut interesul față de religie și ale cărei provocări au ră­mas până aș­tazi aceleași. La fel și „însemnările” subtilului în­telectual și trăitor creștin rămân actuale, atât prin proble­matica lor, cât și prin maniera directă, percu­tan­ta și modernă în care au fost scrise. Regăsim în ele concizia și rigoarea aforistică ale „jurnalului” duhovnicesc al Sfântului Ioan de Kronstadt, dar și ale „cu­vintelor de folos” ale Sfântului Isaac Șirul, pe care părintele îl citează ade­sea cu statornica admirație.        Fragment din jurnal:       „Viața ni s-ar părea mult mai ușor de trăit, multe lucruri le-am vedea așezate la locul lor, dacă ne-am aminti mai des cât de efemeră este ea. Și că nu este exclus să murim chiar astăzi. Gândind așa, se vor îndepărta de noi de la sine micile amărăciuni, nimicurile care ne iau atâta timp, făcând loc lucrurilor importante. Viața nu este ușoară și obișnuindu-ne cu această concluzie trebuie să o acceptăm ca pe o normă. Traiul tihnit de odinioară rămâne undeva, mult înapoi, în timp (departe și în conștiința noastră), încât de-abia dacă mai suspinăm după el. Bineînțeles că ceea ce spun e un loc comun, arhicunoscut, mai cu seamă nouă, rușilor, că suferințele aduc folos sufletului. În ceea ce mă privește, am resimțit într-alt fel această tragică realitate. Greutățile și amărăciunile noastre, atunci când le suportăm de bunăvoie (sau le acceptăm), ne nutresc și ne fortifică sufletul, prefăcându-se îndată într-un tezaur duhovnicesc. Căci necazul nostru de acum, ușor și trecător, ne aduce nouă, mai presus de orice, slavă veșnică covârșitoare (II Corinteni 4, 17). Este briza binefăcătoare care sufla în pânzele duhului nostru.     Importanță nu este „dreptatea" luată în sine — drepți erau și fariseii, dar slujeau unei dreptăți false (care nu era întemeiată pe ceea ce trebuia să fie, adică pe dragoste, pe credință), de trei ori nedreaptă, formală, prefăcută, mincinoasă. Faptă bună lipsită de smerenie nimic nu înseamnă. Oare dreptatea noastră, așa cum este, atâta cât o avem, nu se confunda cu păcatul?     Bătrânica X, care se consideră pe deplin sporită duhovnicește, exclamă ori de câte ori îi dau ceva să citească: „Ca să vezi! și eu mă gândisem la ceea ce scrie aici! Ar  fi fost bine să notez!" Un om egoist suferă iremediabil de singurătate și orbire; nu vede nimic nici în lume, nici în oameni. Se vede numai pe sine.”