Mircea M. Ionescu, optimistul incurabil, risipitorul de frumuseți, revoltatul resemnat, construiește, cu un farmec aparte, din „iubiri arse și cenușa de necazuri” un „roman-mărturisire” în care dezvăluie, cu smerenie și durere, dar și cu măsurata ironie, limitele îndrăznelii, ale încercărilor și ale riscului. Într-o permanentă căutare de a se regăsi pe sine, rătăcitorul în timp și spațiu, având drept sprijin iubirea care nu l-a trădat și pe care nu a trădat-o niciodată, Limba Română, și idealul „să fac, la București, America de acasă” în decorul „de vis și coșmar” al unui spațiu/timp ce pare a lucra împotriva noastră, Mircea M. Ionescu, idealistul lucid, reușește să ne facă să înțelegem că efortul de a fi Om este unul continuu, că putem modela lumea cu mintea noastră atâta timp cât prețuim viața și dăruim iubire necondiționat. Cultivând o anume seninătate, într-o lume a dezechilibrelor, diversă și fl uidă, autorul ne propune prin aceste mărturisiri, în care locuri și personaje se regăsesc într-un carusel amețitor, un adevărat îndreptar de viață. Lumea poate fi salvată atâta timp cât respecți tradiția și regulile transformându-te din interior. Pentru asta trebuie să înveți ce este morală, valorile morale, adică mai simplu și direct, cum să-i iubești pe ceilalți. Căutăm cu toții să aflăm, în viață, ceea ce ne definește, ceea ce ajunge să dea forma personalității pe care ne-o construim. Cred că, în general, facem ce ne place, numai că niciodată nu putem ști ce ne rezervă clipa următoare. Mircea M. Ionescu și-a dorit, din adolescență, să căsătorească cele două pasiuni ale sale: fotbalul și teatrul (le-am trecut nu doar în ordine alfabetică, ci și, oarecum, cronologică, pentru că, dacă de fotbal se putea ocupa și la 15 ani, pentru teatru a trebuit să mai aștepte încă 17). Este o combinație inedită de patimi și, probabil, Athanase Joja sau Tudor Bugnariu, care i-au fost profesori, nu ar fi putut înțelege foarte ușor cum se pot lega niște ocupațiuni atât de diferite. (...) Jurnalul nu este o înșiruire plicticoasă a unor date așezate cronologic, ci, mai degrabă, un șotron prin memoria proprie - altminteri, prodigioasă și exactă. Amintirile se leagă în funcție de subiect, sărim de la o vârstă la alta și de la un meci cu Dudu Georgescu la o întâlnire întâmplătoare cu Alina Castro, ne întâlnim pe o pagină cu Ion Caramitru și pe următoarea cu Diego Maradona, alergăm dintr-un oraș în altul, dintr-o țară în alta, dintr-o vârstă în alta. M.M.I. este neobosit în Jurnal, așa cum este și în realitate. El nu minte, nu exagerează, nu înfrumusețează, nu urâțește. Vorbele sale sunt sincere și directe, dar și îmbrăcate în decență și eleganță. Curtenitor din fire, autorul Jurnalului poate deveni extrem de tăios atunci când simte că este tras pe sfoară, pentru că a îndurat multe, dar nu a putut îngădui minciuna și lipsa de caracter. Mai important, însă, mi se pare să spun că, așa cum am citit eu, pe nerăsuflate, cartea, Jurnalul unui trăsnit mi s-a părut a fi nu doar o carte scrisă cu mult șarm, cu alertete (jurnalistică și sportivă, bineînțeles), ci și cu știința de a face haz de necaz (și, așa cum a avut parte de momente magnifice, M.M.I. a trăit, din plin, și necazurile). Ea este, totodată, o secțiune prin societatea românească din ultima jumătate de secol: o societate destul de tulbure și neașezată, în care forma supremă de respect pare să fie cea a adresării cu „nea". - Virgil Ștefan Nițulescu
