Să încerci, în plin postmodernism, să revalorifici structurile basmului, așa cum le-au decelat V. Propp și G. Călinescu, este o întreprindere epică pe cât de fascinantă, pe atât de riscantă. Un risc pe care și-l asumă, lucidă, Mihaela Cogâlniceanu în romanul sau Kalusia. Nu fără să-ți ia necesarele precauții: fiindcă împrumutând toată recuzita unei povesti clasice (timp nedefinit, personaje specifice de gen domnițe, regi, curteni, cavaleri, vrăjitoare, ținut imaginar pe care autoarea nu șovăie să-l localizeze pe o hartă, imaginară și ea, desigur asemenea lui Faulkner cu al său Yoknapatawpha etc.), Mihaela Cogălniceanu, atentă la modelul romanelor de succes din ultimul timp, împrumuta narațiunii sale o tentă de policier, absolut necesară în asemenea cazuri. Vom asista, așadar, la conspirații, confrerii mai mult sau mai puțin secrete, spectaculoase răsturnări de situație, intrigi sentimentale, sugestii de bildungsroman, totul surprins cinematografic, capitolele fiind de fapt secvențe autonome, montate ingenios, cu o bine controlată tehnică a suspansului. În concluzie, o carte care se citește cu plăcere, la orice vârstă, cum cere premisa oricărui succes de piață.
