Kierkegaard si filosofia existentiala

Kierkegaard și filosofia existențială. Vocea celui care strigă în pustie Lev Șestov (Lev Isaakovici Schwarzmann), filosof existențialist și gânditor religios, s-a născut pe 12 februarie 1866 la Kiev. Revoluția bolșevică îl determină să emigreze la Paris în anul 1921 unde va locui până la moartea sa, la 19 noiembrie 1938. Activitatea de scriitor s-a materializat într-o serie de lucrări publicate în țară și în exil: Binele în învățătura contelui Tolstoi și a lui Fr. Nietzsche (1889); Dostoievski și Nietzsche (1903); Apoteoza lipsei de temeiuri (1905); Începuturi și sfârșituri (1908); Marile ajunuri (1910); Potestas clavium (1923); Revelațiile morții (1923); Noaptea din grădina Ghetsimani (1923; Pe cântarul lui Iov (1929); Kierkegaard și filosofia existențială (1936); Athena și Ierusalimul (1938). Pe lângă aceste studii importante și alte numeroase articole, Șestov se remarcă prin cursurile ținute la Sorbona și prin conferințele din centrele universitare germane.   Kierkegaard îl părăsește pe Hegel deoarece în sistemul lui filosofic nu a descoperit nici un loc pentru problemele sale personale, un sistem în care se proclamă că realitatea este rațională și, anume, că ea este așa cum trebuie să fie și că, nicidecum, ea nu trebuie să fie altfel. Or, a-l părăsi pe Hegel presupune să devii misolog, urâtor de rațiune, primejdie asupra căreia ne-a atras atenția încă în antichitate elevul lui Socrate: Platon. Lecția grecilor este să iubim rațiunea și necesitatea, din îmbinarea cărora este alcătuit acest univers. Rațiunea ne învață că nici oamenii, nici Zeii nu se pot lupta cu necesitatea. Ea este supremă și orice confruntare cu ea pare o nebunie. Kierkegaard nu face altceva decât să se arunce în această bătălie, lăsându-se în brațele Absurdului. Însă drumul spre Absurd este barat de aliata Necesității, etica. După Șestov, filosoful danez nu numai că repudiază rațiunea, ci este nevoit să suspende și etica, așa cum a procedat și Iov. - Ivan Ivlampie