Teodor Dună (n. 1981) a absolvit Facultatea de Litere, Universitatea București. A publicat volumele: trenul de treieșunu februarie, Editura Vinea (2002 – Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu”, Opera Prima); catafazii, Editura Vinea (2005); de-a viul, Editura Cartea Românească (2010); der larm des fleisches (trad. de Georg Aescht), Edition Solitude, Germania (2012); obiecte umane, Editura Cartea Românească (2015 – Premiul Cartea de poezie a anului 2015, Gala Tinerilor Scriitori). Grupaje din poemele sale au fost traduse în franceză, engleză, suedeză, spaniola, bulgară, maghiară. "... era comunism, era iarnă, corbii croncăneau sinistru. pereții erau mai reci decât cuștile, iar totul – până și papucul, până și zgarda câinelui costeliv – părea o ureche iscoditoare. kirila mai avea câțiva pași până să ajungă în patul lui micuț pentru a asculta emisiunea „noapte bună, copii”, când, în dreptul ușii, s-a profilat silueta înfricoșătoare a tatălui. îl privește sumbru și îi spune cu o voce tunătoare: „kirilă, ești mare de-acum, ai aproape un metru” și kirila se înălță pe vârful picioarelor, doar-doar să atingă clanța cu capul. „eu, tatăl tău, nu am timp, eu, tatăl tău, și băgă bine asta la cap, trebuie să scriu un studiu comparativ între etica nicomahică și opera lui udriste năsturel. tu du-te să iei benzină. l-ai înțeles pe tatăl tău?” și kirila zice da, deși și-ar fi dorit atunci să-l cheme nasturel și să se ascundă între copertele unei cărți, printre locurile albe dintre cuvinte, să le tragă peste el, ca pe o plapumă groasă de tus. însă tatăl kirila i-a pus în brațe o canistră, i-a dat mănuși, o căciulă, l-a urcat pe sanie, i-a spus „du-te” și a împins cu putere sania și kirila alunecă prin comunism, prin iarnă, pe sub copacii ca niște râuri înghețate spre cer și deasupra corbii croncăneau sinistru, sângele îi zvâcnea în tâmple, dar nu se oprea, înainta prin geamurile groase ale aerului, spre peco, spre peco, și acolo o coadă de animal preistoric: unii își învârteau sălbatic canistrele pe deasupra capului, strigau ceva de neînțeles, frigul le îngheță saliva, scuipau pe jos mici stalagmite, o bătrânică notă pe basma atmosferă subversivă, un tânăr și-a dat foc, a început să alerge, apoi a căzut, câteva femei s-au adunat să-și încălzească puțin mâinile lângă acea vâlvătaie, doi oameni în uniforme trăgeau cu pistolul într-un semn de circulație, un câine cu o elice de elicopter ieșită din cap latră metalic deasupra, iar kirila alunecă pe lângă toate astea, și-a oprit săniuța lângă stația de alimentare, a văzut că nu e nimeni pe care să-l întrebe dacă se poate, a umplut canistră cu benzină, a urcat-o pe săniuță, s-a înhămat la ea și, depărtându-se, se transformă, încet-încet, în singurul nasture al celei mai groase haine."
