Vasile I. Dumitra are 13 ani, trăiește undeva într-un sat sărac, pe timpul „Epocii de Aur”, și începe în anul 1972 un fel de jurnal la care scrie câteva luni. În pagini se adună micile întâmplări de zi cu zi, viața unei fete obișnuite din acel timp trecut, doar că ea citește mult, peste puterile vârstei ei – printre altele, Divina comedie, ceea ce-o face și mai nostimă. Vorbește despre ale ei, dar și, indirect, despre acea epocă „de tristă amintire”, cum sună o sintagmă arhicunoscută. O face, desigur, fără încrâncenare, fără ideologie, fără tezism, fără victimizare, fără accente melodramatice, uneori cu umor, deși în pagini transpare tot acel fond de umilințe, de neajunsuri, de limitări, de lucruri întunecate specifice comunismului, dar și existenței în general, de oriunde, căci peste tot există nedreptate, suferință, bătrânețe, moarte. Perspectiva este aceea a omului liber care este adolescentul (sau copilul), în orice condiții ar trăi. Despre libertatea firească a celui care se afla la marginea lumii, la marginea prăpastiei, că-n faimosul De veghe în lanul de secară, altă carte cu copii și adolescenți, e vorba și în atașântul roman al Dumitriței Stoica. - Simona Popescu
