Povestirile lui Alexandru Drăgănoaia aduc în prim-plan micile drame ale lumii contemporane într-un registru realist și convingător. Sunt proze scurte, scrise cu acuratețe, în fraze concise, cu portrete care se țin minte și cu un imaginar legat de proză optzecistă și de plăcerile ei postmoderniste. - Doina Ruști Proză domnului Drăgănoaia mi-a sunat ciudat la ureche până când am înțeles cum și de ce: nu se mai scrie o asemenea proză astăzi! Prozatorii noștri sunt (sau vor să fie) urbani, ba chiar atinși bine de globalizare, nu mai există această voce a unei lumi care nici ea nu mai este (ba chiar deloc) așa cum era. Nu mai sunt prozatori astăzi care să scrie despre tineri care merg cu vacile într-un sat românesc. Și, pagină cu pagina, descoperi parfumul unei lumi care nu mai este (dar a fost) și vezi că prozatorul Alexandru Drăgănoaia are destule virtuți, dintre care cea mai importantă mi se pare stăpânirea artei dialogului. Proza domnului Drăgănoaia este frumoasă, acesta este adjectivul. Și sper să mă iertați dacă o să cad în Dostoievski și o să vă spun că este frumoasă fiindcă este adevărată sau cel puțin așa sună vocea aceasta, care acum vine de atât de departe și nu intra în niciun cor. - Andrei Crăciun
Fragment din volumul "Lac in vacanța" de Alexandru Drăgănoaia:
"- Duculeț, mâine mergi în locul meu cu vacile, că am o groază de treburi acasă, spune Ioana, intrând pe ușă... - Mâine? Mâine nu pot, am vorbit cu băieții, mergem la pescuit. Femeia, oprită în mijlocul camerei cu mâinile în solduri, tace și privește către băiat, așa, cu capul puțin aplecat într-o parte. - Of, cum știi mâta să-mi dai planurile peste cap. Hai, mai, mamă... - Doar mâine, după-aia nu-ți mai stric vacanța. Să vezi ce fete frumoase ne-au venit... - Ce fete, de unde au venit? - Ei, lasă că le vezi tu... Deci, mâine pe la opt le dăm drumul. Tu să vii... Mâncarea ți-o aduc eu. Să nu iei câinele că nu mai e voie, umbla aia pe deal să-i împuște ca sperie vânatul. Dumnezeu știe... Hai, mânca-l-ar mama că am grijă, știi că nu rămân datoare... A doua zi de dimineață, cu traista pe umăr, cu ciomagul în mână, băiatul e prezent la locul faptei, pregătit pentru o zi lungă. Soarele urcă pe cer, lumea grăbită dezleagă animalele, Ioana se uită în stânga, în dreapta, scoate de sub grămada veche de bălegar sticla cu lapte: - ... Că, ai dracu, stau cu ochii numai pe noi... Așa... Copile, vezi că astăzi o să le pașteți deasupra barajului, au iarbă destulă, numai să aveți grijă când le treceți calea ferată să nu mai pătim iar, Doamne-ferește! Reușesc să împingă sutele de vițe flamande printre culturile verzi de porumb și, după linia ferată, câmp larg. Dincolo, valea și, ceva mai jos, apele lacului. - Nepoate, lasă-le, nu mai stă în curu’ lor, de-acum n-au unde mai fugi. Dă-te din soarele ăla dușmănos, atârna traista de cracă colea la umbră și scoate cărțile. Mitică e veteranul. Băiatul admira mult priceperea lui de a „învârti” turma în așa fel încât ei au timp suficient pentru septic."
