Si isi apleca privirea spre telefonul sau, in timp ce ea tasta de zor, Hungarian Rhapsodies No. 2 in C-Sharp minor, S-244/2, compusa de Franz Liszt. Si el era acolo, asteptand. - Bun, piesa este pregatita, am pus stop momentan, iar telefonul e pe banca precum observi. Mama, ce emotii am, chicotea ea. - Dar ce incerci tu cu mine, mai? - Deci, domnule, o sa te iau usor si te duc pe drumul meu. Pentru cateva momente. Stiu clar ca nu intra in registrul valsului, cel mai probabil, dar nu conteaza. Ia-te dupa mine, sa vedem daca reusim. Vrei? Si ii intinse usor palma, zambindu-i, in negura noptii. - O sa incerc. Dar dupa, incercam in felul meu. Bine? - Asa sa fie. Play. Se apropiau incet. Incet. Mai incet. Pas. Pasi. Se uitau, fiecare din cei doi, in directii opuse, pentru un moment. Efemer. Si-au apropiat trupurile. Se simtea cum fiecare in parte avea emotii, la fiecare pas. Discret, Jayden o copia pe Felicia. Ii simtea fiecare tremur, fiecare emotie disipata prin atingerea palmelor, prin miscarile pulpelor, prin varfurile de zambete aruncate, in acest moment serios. In momentul lor. Ea ii ridicase usor palma libera, facandu-i semn sa o aseze pe ceafa ei. Delicat, el se conforma. Pauza. Pauze. Liszt le dicta fiecare simt, orice sentiment mixt, era Dumnezeul lor. Pret de cateva minute. Clapele simtite fura sorbite usor, cu pauze necesare. Felicia isi ridica piciorusul, in momentul simtirii notelor inalte. Jayden o apropia. Suspans. [...]
