Lampa cu caciula

    Prin zece povestiri ce ar putea fi considerate la fel de bine și capitolele unui roman, autorul construiește o carte despre copilărie, despre inocența pierdută a lumii contemporane. Fiecare personaj (indiferent dacă este vorba despre copilul care își duce împreună cu tatăl sau televizorul la reparat sau despre cel ce merge pe jos pînă la bîlci pentru a vedea Balena Goliat, despre paznicul de iaz care e „prieten” cu un crap ori despre bătrîna ce se îmbata așteptînd întoarcerea fiului său de la pușcărie) trăiește într-un scurt timp o adevărată aventură, o dramă ori o comedie – acestea reușind să fie totodată firești, umane, dar și spectaculoase. Pentru copilul povestitor, viața pare un teren de joacă în care nu contează dacă pierzi sau cîștigi, ci dacă reușești să fii fericit fie măcar și o clipă, jucînd după regulile proprii, printr-o continuă arta a improvizației.     Cuprins: Ursoaica Lili și Balena Goliat • Cîrtiță • Lumea interlopă a brusturelui  • Amintirile mele din al doilea război mondial • Poveste de Crăciun • Paișpe țigări • Lampa cu căciula • Nea Mihai și tovarășul Dumnezeu • Titanicul • Maimuță     Fragment din volum:       “Am făcut rost de-o frînghie, am fixat-o chiar de stîlp și, drept răsplată, am fost băgat la înaintare pe post de erou salvator. Aveam presimțirea că, după ce cobor, voi urla ca Vitoria Lipan atunci cînd l-a găsit pe bărbat-su într-o rîpă. (Văzusem nu de-mult filmul și mă cam speriase. Am visat vreo cîteva nopți la rînd urletul ei din rîpă, cînd a dat de craniul despicat cu baltagul.) Dar hai să fim serioși, cine ar fi despicat capul unui iepure - ceea ce credeam eu că e în groapă - cu baltagul, încercînd apoi să-și ascundă crima?     Pe măsură ce coborâm, duhoarea devenea tot mai insuportabilă. Am atins fundul gropii cu tălpile și m-am lipit cu spatele de perete. Ceilalți stăteau pe burtă, cu ochii ațintiți pe mine, gata în orice clipă să o rupă la fugă. Am cerut un băț și am început să răscolesc tarina. Au apărut niște țepi. Ca un iepure care în loc de blană avea țepi.     Chiote de bucurie. Nu mai văzuse nimeni pînă atunci un arici. L-am scos pînă la urmă afară într-o găleată pe care au adus-o băieții. Am ieșit și eu, plin de mîndrie, ca un întors de pe lumea cealaltă.      - Pute-așa pentru că e mort, c-așa miros morții, ne-a explicat un trecător.     Ne-am gîndit că moartea pute-al dracu lui de urît.     Ca un contraargument, le-am povestit băieților că văzusem eu o dată o femeie moartă, la o dezgropăciune. Nu rezistasem tentației de a arunca măcar o privire. Nu m-a speriat imaginea sicriului cu lemnul putrezit, craniul și scheletul cu zdrențe. Nu, ci - chestie pe care a dezbătut-o îndelung toată lumea din sat - faptul că femeia, deși îngropată de șapte ani, avea un picior neputrezit.      - Și i-ai văzut piciorul?     - Da.     - Și cum arată?     - Că a' unui om viu.     Multă vreme după aceea aveam să visez acel picior viu, lipit de trupul unui schelet. Au existat mai multe variante care explicau situația: că femeia s-a ocupat de farmece în tinerețe și Dumnezeu a însemnat-o abia după moarte; că a fost blestemată pentru că-și bătea propria mamă, lovind-o cu piciorul; că a făcut injecții în acel picior înainte de moarte și totul i se trăgea de la medicamente și, în sfîrșit, că acel picior era pur și simplu sfînt. După ce au îngropat-o la loc, explicația definitivă a rămas că femeia ar fi fost vrăjitoare, o păcătoasă."