Metafora luminii are o istorie bogată în lirica românească şi nu numai. Curajul reiterării ei devine o provocare, pentru că orice iubitor de poezie poate avea curiozitatea de a vedea în ce măsură lumina mai poate fi calea spre noi idei sensibile. Conotațiile din structura Lanțuri de lumină capătă coerenţă în spațiul inefabil creat între autor şi cititorul său, de fiecare dată altul, personalizat prin calitatea receptării. Astfel, una dintre căi ar putea fi interpretarea titlului ca oximoron, împletind conotațiile negative din lexemul „lanțuri" (suferință, încătuşare, limitare) cu libertățile și bucuriile luminii. Ne apropiem astfel de metafora utilizată de corporatiștii care-și numesc jobul „cătuşele de aur” fiindcă se simt robiți de muncă, în ciuda beneficiilor financiare considerabile. Cu alte cuvinte, eul liric se declară încătuşat în propriile metafore, închis în sinele ultrasensibil, obligat să se manifeste autentic doar prin cuvânt după ce orbecăie prin întunericul din inima sa, în timp ce lumina este mereu în altă parte. Ea „pătrunde prin vitralii”, dar este indirectă, deoarece sinele frământat de suferinţe şi îndoieli rămâne zidit într-o peşterǎ: „Stau închis în camera cu şase pereți flexibili,/ Sunt blocat, ferestrele sunt zidite de o mână criminală.” (Camera). Ca orice volum de versuri bune, Lanțuri de lumină aruncă nade către cititorul competent şi râvneşte să-i dezvăluie lumi inefabile. Radu Isaic încearcă să prindă în vers ceea ce este mai presus de cuvinte, rămânând cu modestie în „cătuşele de aur” ale metaforei, ce pot fi desfăcute numai dacă se aliniază, cu o grație aproape divină, o sumă de condiții de care depinde receptarea profundă a poeziei. - Prof. dr. Emilia Boghiu Președinta Fundației Naționale „G. Călinescu”
