Le piu belle laude. Cele mai frumoase laude

Laudele mistice ale lui Iacopone au știut să înfățișeze cu o remarcabilă vioiciune acea veche rană a sufletului uman care mai sângerează încă: dorul după Altceva, pe care Iacopone îl găsește în Dumnezeu, acea nevoie atât de umană de a se întrece încontinuu pe sine pentru a privi dincolo de sine, către Infinit. O fugă de sine însuși al cărei motiv nu e ură de sine, ci, dimpotrivă, iubirea de sine: întrucât omul este el însuși doar dacă își întoarce ființa către exteriorul său, iar mersul său către un altul se umple de sens. Iacopone ne arată că a înțeles, ca și Blaise Pascal patru sute de ani mai târziu, că doar depășindu-se omul devine pe deplin el însuși. De aceea omul nu poate înceta să dorească, să tânjească, să caute: este în chip fericit osândit să trăiască acea contradicție de a-și căuta șinele în afara sa, pentru că identitatea lui nu este altceva decât «tensiune, țâșnire» către o Iubire îndepărtată. - MATTEO LEONARDI Traducere, cronologie și note de Oana Sălișteanu Prefață de Matteo Leonardi