Leacuri si retete manastiresti Nr. 18. 10 Octombrie - 10 Decembrie 2017

    CUPRINS: LEACURI   • Armurariul ne scapă de afecțiunile hepatice grave   • Cărbune de leac pentru afecțiuni digestive și hepatice   • Cartofii au efecte calmante și cicatrizante   • Castanele au un pronunțat efect tonic nervos și muscular   • Coarnele țin departe anemia și disfuncțiile tirodiene   • Drojdia de bere inhiba bacterii rezistente la antibiotice   • Răchitanul - frumusețe și vindecare   • Nebănuită putere vindecătoare e verzei   • Miere și siropuri de leac de la Mănăstirea Nera REȚETE   • Bucate pregătite cu ascultare și rugăciune INTERVIU/REPORTAJ   • Despre apnee, complicațiile și riscurile ei și somnul sănătos cu Conf. dr. Daniela Boisteanu   • Povestea mierii: Din „stupina" unui pustnic   • Fratele Ioan — un mirean printre sihastri   • Împreună? Normal!      EDITORIAL – MURĂTURI? DA, ORICÂND! de Răzvan BUCUROIU:       "Totdeauna am fost (plăcut) surprins de atașamentul românilor față de tradiționalele… murături. Cel mai bun test este la restaurant, atunci când ceri friptură ori mititei și ospătarul îți pune întrebarea standard: „Cu ce să fie alături? Salată verde sau murături?” Iar atunci răspunsul vine aproape telegrafiat: „Salată de murături!” Așa, deci! Romanul prefera, chiar dacă acum verdețurile pot fi găsite și în plină iarnă (dar cu riscurile de rigoare: coapte forțat, fără gust, cu coloranți și conservanți, cu tone de îngrășăminte etc.), să ceară o clasică și sigură porție de murături… Să fie reflexul copilăriei? Atmosfera inconfundabilă a momentelor petrecute în familiile care, de cu toamna, puneau murăturile la borcan sau chiar în puțină? Să fie doar o simplă chestie de gust, de obișnuință? Greu de spus, însă murăturile – vrem, nu vrem – reprezintă semnul unei apartenențe culinare. Și al unei opțiuni, în definitiv.     Ținem minte momentele copilăriei, când se făcea „aprovizionarea pentru iarna”, când bucătăria și cămara ori balconul gemeau de saci cu gogonele, castraveciori, gogoșari, pepenași, conopidă, morcovi, varza și altele. Aroma lor tomnatică, de dinainte și din timpul procesului de conservare, mirosul înțepător al oțetului și aragazul permanent încins… Celofanul de pe vremuri, capacele din prezent, culorile pe straturi din borcanele translucide, foială pe lângă acestea timp de câteva săptămâni, până primeam „unda verde” la degustare, comentariile ulterioare și, peste toate, mândria și satisfacția femeilor care le‑au pus cu truda și migală și care culegeau ulterior roadele exclamațiilor și mulțumirilor noastre. Murăturile erau un element de coagulare a familiei la masă, erau liantul culinar al atâtor case de români, dar erau și suportul alimentar de iarnă al mănăstirilor, alături de cartofi, fasole și varza.     Așa s‑a trăit atunci, așa se mai trăiește și acum. E ceva de condamnat în asta? Trebuie musai înlocuită varză murată cu broccoli, cepsoarele dulci‑acrișoare cu sparanghel? Nu, ele pot fi alternate ușor, cu înțelegere și melancolie, cu tact și nostalgie.     Mama mea, la cei 84 de ani, a pus murături toamna asta. M‑am mirat pe față, însă m‑am bucurat în sinea mea…