Leopardul de zapada

Volum premiat cu Național Book Award   Leopardul de zăpadă, volum cu care Peter Matthiessen a obținut prima oară Național Book Award, este o relatare a călătoriei făcute de el împreună cu naturalistul George Schaller în Nepal, în căutarea faimoasei feline cu acest nume, dar și pentru a vizita Mînăstirea de Cristal, un centru spiritual budist din Himalaia. Pasionat de filosofia zen și, în același timp, un observator perspicace al lumii din jur, Matthiessen transformă relatarea călătoriei sale într-una de tip inițiatic, în care căutarea unui animal rar se îmbină cu o căutare a sinelui după o traumă recent suferită de scriitor – moartea prematură a soției, Deborah. Descrierea călătoriei, cu greutățile întîmpinate pe traseu, prin munții înzăpeziți și satele nepaleze, alternează cu digresiuni pe teme spirituale, legate de gîndirea și practica budiste, excursuri filosofice și meditații de ordin personal. Această împletire de întîmplări, idei, personaje exotice și descrieri ale copleșitoarelor peisaje himalaiene conferă un farmec aparte volumului lui Matthiessen, scris sub forma unui jurnal de expediție, dar care e în același timp o călătorie spre ființa lăuntrică ascunsă în fiecare dintre noi.   Leopardul de zăpadă este în egală măsură o cronică a unei călătorii a sinelui și o cartografiere elevată a unui teritoriu straniu... o poveste fără vîrstă. - The Independent   Ceea ce a început ca o căutare concretă a leopardului de zăpadă, un animal foarte rar și un venerat simbol budist, s-a transformat într-o căutare a sensului Ființei – o combinație încîntătoare de alpinism și religiozitate. - The Observer   Nici o carte nu oferă o relatare mai autentică a unei călătorii a inimii decît cea din faimoasa expediție a lui Matthiessen în Dolpo, străvechiul podiș tibetan. Din 1978, cînd a fost publicată, Leopardul de zăpadă, mai mult decît orice altă scriere similară, a reprezentat sursa de inspirație a numeroase expediții organizate și călătorii inițiatice hippy. - The Guardian Traducere din limba engleză și note de Mihaela Negrilă Fragment din volumul "Leopardul de zăpadă" de Peter Matthiesen: "De la curtea în exil a lui Dălai Lama de la Dharmsală, în India, a sosit de curând prin Tarakot, care se afla dincolo de munții din nord, un emisar pentru tibetani. El zice că poteca este „foarte grea, foarte abruptă și alunecoasă, cu prea multe urcușuri și coborâșuri". Cum așa pot fi descrise majoritatea potecilor himalaiene, mai ales în timpul zăpezilor, nu trebuie luat în serios. Însă un alt tibetan, venit recent din sud, zice că la pasul Jang, aflat între noi și Tarakot, zăpada ajunge mai sus de genunchi, iar această veste proastă o să îngreuneze angajarea unor cărăuși. De asemenea, se spune că polițiștii de la punctul de control din Tarakot sunt foarte răuvoitori și nu acordă atenție actelor emise de colegii lor de departe, din Kathmandu. Ar putea refuza să ne lase să intrăm în Dolpo, chiar dacă permisele noastre de călătorie ne dau dreptul să mergem spre nord până la lacul Phoksumdo. Anul trecut un antropolog a avut un permis pentru Tarap, în Dolpo, dar i s-a interzis să meargă mai departe de Tarakot, unde a rămas izolat peste iarna din cauză unul viscol de la sfârșitul lui octombrie, ce a închis pasul Jang. Și viscolul acela e tot o veste rea, deoarece trecătoarea dintre Tarakot și Shey este la o altitudine mult mai mare decât această primă trecătoare de la Jang și noi trebuie să o trecem la dus și apoi la întors înainte de venirea iernii.  Dhorpatan e un soi de purgatoriu. Atmosfera de temniță a acestor locuințe reci, ploaia nemiloasă care picura pe podeaua de pământ prin acoperișul din ardezie, hărmălaia violentă a luptelor dintre câini de sub fereastră - cel puțin patru azi-noapte - adâncesc deprimarea provocată de toate aceste povești despre obstacole și riscuri, despre pâraie înghețate și ninsori abundente ce se întind între noi și destinația noastră. Noaptea trecută cântecul cristalin, nepământean, al unui băiat tibetan m-a tulburat, nu pentru că era extrem de straniu, ci pentru că mi s-a părut familiar. Mi-am dat seama într-un târziu că îmi aducea aminte de tristele huainus ale triburilor quechua din Anzi. Mai târziu l-am visat pe băiatul meu frumos de opt ani, a cărui mamă a murit de cancer chiar anul trecut. În vis făceam o vizită la un adăpost întunecat, asemănător cu o cușcă, unde era închis împreună cu alți copii. A venit la mine zâmbind și am mângâiat împreună vulpea micuță, aflată și ea în cușcă. Acum cușca părea un țarc de animale, cu o adunătură amărâtă de creaturi sărmane prin colțuri, și am băgat de seamă că vuIpită nu era deloc îngrijită și că era acoperită de murdărie. Părea confuză și se adăpostea cum putea sub o găină mare și autoritară, care era preocupată de propriii pui. Dându-mi seama că vulpita era Alex, m-am trezit profund afectat."