Leul-fluture

Toată viața o să mă gândesc la tine. Promit că așa o să fac. Nu o să te uit niciodată.   Bertie salvează un pui alb de leu din savana africană. Cei doi sunt de nedespărțit, până într-o zi când Bertie este trimis la o școală în Anglia, unde va rămâne la internat, iar leul său este vândut unui circ. Bertie promite că într-o zi se vor reîntâlni, iar leul-fluture îi garantează că prietenia lor nu va fi dată uitării.   Leul-fluture este o carte unică despre animale unice, care va înduioșa sufletele tuturor, copii și adulți deopotrivă. - Virginia McKenna, Born Free Foundation Ilustrații de Christian Birmingham Fragment din cartea "Leul-fluture" de Michael Morpurgo: "Oriunde se ducea Bertie, leutul alb se ținea după el, până și la baie, unde îi plăcea să-l urmărească scăldându-se și îi lîngea picioarele după ce și le ștergea cu prosopul. Nu se despărțeau niciodată. Bertie avea grijă să-l hrănească, lapte de patru ori pe zi, dintr-o sticlă de bere de-ale tatei, asta până când puiuțul s-a făcut destul de mare cât să lipăie din propriul castronel. Apoi i s-a oferit carne de impală la discreție și, pe măsură ce creștea - și creștea cu repeziciune dorea din ce în ce mai multă. Pentru prima oară în viața lui, Bertie era fericit cu adevărat. Puiul de leu ținea loc de frații și surorile la care visase sau de prietenii pe care mereu și-i dorise. Cei doi stăteau unul lângă altul pe canapeaua de pe verandă și priveau asfințitul uriașului astru roșu deasupra Africii, iar Bertie îi citea din Petrică și lupul și la sfârșitul poveștii îi promitea că el nu va îngădui niciodată să fie dus la Grădina Zoologică, unde să trăiască într-o cușcă precum lupul din poveste. Iar leutul ridică privirea la băiat, urmărindu-l încrezător, cu ochii lui de culoarea chihlimbarului. - De ce nu-i dai un nume? l-a întrebat mama într-o zi. - Pentru că nu are nevoie, i-a răspuns Bertie. E leu, nu om. Leii n-au nevoie de nume. Mama lui Bertie era mereu minunat de îngăduitoare cu leul, indiferent de câtă mizerie făcea acesta sau de câte vase spărgea. Nimic nu părea să o supere. Și, tare ciudat, în acele zile parcă nici nu mai era bolnavă. Era sprintenă, iar râsul ei răsună în toată casa. Dar tata nu era la fel de încântat. - Leii n-ar trebui să trăiască în casă, mormăia el nemulțumit. Ar trebui să-l țineți în curte. Dar ei nu-l ascultau niciodată. Leul le schimbase viața și le adusese veselie în casă.”