București. România. Secolul XXI. Ea, doctoriță de succes, proprietară a unui cămin de lux pentru bătrîni cu mulți bani. El, chirurg faimos, venit dintr-o familie de medici foarte influență. Un copil reușit. O casă splendidă. Un grup de prieteni vechi, bine aranjați în viață. O existență proiectată să funcționeze perfect pînă la adînci bătrîneți. Doar că, de nicăieri, apare un șoc. Și totul se rupe – familie, prieteni, avere, poziție socială, relații, siguranța –, iar personajele se trezesc singure în fața unei lumi cu care nu mai au nicio legătură, lumea reală – frică, neîncredere, vinovăție, abuz, tăcere. București. România. Secolul XXI. Fragment: „AUTORUL Nu... Nu sunt eu autorul. Vom vorbi despre el, dar nu sunt eu. Dacă stau bine să mă gândesc, nu am scris nicio carte. Mai corect ar fi, nu am terminat nicio carte, nu am publicat nicio carte. Cu toate că, la un moment dat, erau vreo trei edituri mari la coadă după un text al meu. Asta a fost mai demult. Între timp, am dat-o de gard, și nu m-a mai căutat nimeni. După ce am făcut o măreață emisiune de demascare a unui demnitar corupt care, chiar în momentul acela, se află pe o masă de operație de pe care nu s-a mai sculat. Da... Deci să revin. Nu sunt eu autorul. Eu sunt Mario Popescu. Dar de niște ani buni sunt Lars. De ce, Lars? Mai degrabă, de ce, Mario? Am aproape doi metri, cântăresc bine peste o sută de kile, sunt blond-blond, am ochi albaștri și barbă, blonda și ea. Deci, de unde până unde Mario? Evident de la nași care erau amorezați de Italia, deși n-au văzut-o niciodată. Au murit prea repede după Revoluție, și n-au mai apucat. Maică-mii nu i-a plăcut niciodată numele, credea că nu oferă niciun fel de prestanță, mai mult, că posesorul lui, adică eu, putea fi considerat un papagal, dar nașii erau de pe partea ailaltă, de la tata, și Mario a rămas. Cu Lars povestea e mai complexă și mă implică doar pe mine. Fără rude, fără decizii imperative... În urmă cu vreo douăzeci de ani, niște producători din Germania s-au hotărât să filmeze între Carpați o inepție despre un război între vikingi și ceva populații brunete. Germanii aduceau vikingii, noi dădeam bruneții. Omul de legătură al nemților cu populația băștinașă era o iubită de-a mea, era chiar iubita mea de atunci, Helga, etnică după nume și după grai.”
