Logica si efectele transplantului constitutional din 1866

    O analiză a Constituției de la 1866 poate să pară, în prezent, superfluă, în contextul existenței unei bibliografii bogate pe această temă. Însă, lucrarea noastră propune un unghi de analiză aparte și anume: înțelegerea actului juridic fundamental în cauză prin variabilele și modulațiile unui transplant constituțional. Procedând astfel, caracterizarea primei constituții moderne a românilor devine deosebită de cea proiectată de doctrina românească de specialitate din perioada comunistă și postcomunistă.     Demersul științific urmărește să deceleze cauzele, rațiunea și finalitățile interne și externe ale importului constituțional efectuat, la mijlocul secolului al XIX-lea, de elita politică românească. Lucrarea nu caută doar să exploreze normativitatea constituțională ce a rezultat în urma transplantului, ci și să confrunte dreptul static (scris) cu dreptul în acțiune (viu). Accentul este pus pe modul în care valorile, principiile, instituțiile și mecanismele constituționale au fost importate (voluntar/involuntar; rațional/irațional; conștient/inconștient), pe modul în care acestea au fost profilate, deslușite, adaptate și, după caz, aplicate de actorii dreptului și nu numai.     Propunem, așadar, o cercetare comparativă, o abordare istorico-juridică, în care dreptul, prin contextualizare, este raportat și la sfera culturii („autoritatea trecutului” vs „blamarea trecutului”; tradiții, așteptări, capacități).     Fragment din volum:       “Convenția de la Paris din 7/18 august s-a impus ca fiind noul așezământ politic al Principatelor Române. Caracterul de „nou" nu s-a evidențiat aproape deloc, luând sub analiză, reglementările concrete ale Convenției. Actul adoptat de puterile europene la Paris nu a fost, în definitiv, decât un redresament al Regulamentelor Organice. Într-un atare deznodământ, era clar că dorințele românilor, consemnate în voturile divanurilor ad-hoc, nu au contat, având un rol pur consultativ. Ar fi fost și greu de crezut că acestea ar fi putut să aibă o oarecare însemnătate, în plin dictat politic extern. Au fost luate în ascultare doar acele deziderate ce nu lezau interesele puterilor semnatare.     Românii au cerut un regim parlamentar și, în schimb, au primit reschițarea regimului regulamentar. În cadrul unei monarhii constituționale elective, domnul (hospodarul) și-a găsit confirmarea poziției sale centrale în cadrul eșafodajului politic din Principate. Cerut în afara legislativului, Convenția l-a izolat doar de puterea judecătorească.     Precum în Regulamentele Organice, domnul era codeținător al puterii legiuitoare (art. 5) și unicul îndrituit cu inițiativa legislativă. De asemenea, avea libertate absolută în materia sancționării legilor (inclusiv în fața noii Comisii Centrale, ce avea rolul de a controla „constituționalitatea" legilor) și dreptul de a dizolva parlamentul (unicameral). Deținător absolut al puterii executive (art. 4, 14), domn era independent față de puterea legislativă, pe care, de fapt, o deținea. El putea să promoveze orice proiect de lege dorea, având exercițiul veto-ului absolut). Practic, domnul putea să legifereze după bunul lui plac. În absența sancționării domnești, proiectele de legi votate de Adunare nu aveau forță juridică. Domnul nu era încadrat în expresia regele domnește, dar nu guvernează, fiind omisă din reglementare ideea inviolabilități/iresponsabilității sale. Oricum, de vreme ce domnul deținea toate pârghiile de putere ale executivului și legislativului, responsabilizarea executivului (identificat în mod absolut cu persoana sa) în fața legislativului nu ar fi anunțat - raportat strict la logica prevederilor Convenției - finalitățile presupuse de o atare ecuație de control și echilibru al puterilor."