Pe 6 iulie 2008, doi sportivi fermecători s-au întâlnit pe Terenul Central de la Wimbledon, într-o finală care a marcat un moment istoric în tenis. Roger Federer era pe punctul de a ocupa poziția binemeritată de cel mai bun jucător din istoria acestui sport. Campion la Wimbledon de cinci ori la rând, elvețianul trebuia doar să-și susțină parcursul. Și exact atunci a apărut la orizont rivalul său, eroul spaniol Rafael Nadal, omul momentului. Potrivit autorului, meciul captivant pe care l-au jucat cei doi tenismeni o fost „o demonstrație de patru-ore-și-patru-zeci-și-opt-de-minute de tenis ca la carte – o sărbătoare a talentului, a acurateței, a grației, a forței, a vitezei, a anduranței, a determinării și a sportivității”. Dar a fost, totodată, și rezumatul unei rivalități fascinante și nuanțate, aprig disputate și de proporții istorice. După cum arată "Lovituri de geniu", rivalitatea Federer-Nadal face parte din elita rivalităților sportive, iar confruntarea lor legendară de la Wimbledon nu este doar una dintre cele mai mari partide din istoria tenisului, ci și unul dintre cele mai însemnate evenimente sportive din istorie în general. Fragment din volum: „Spre nemulțumirea părinților săi, Federer era un elev indiferent și neascultător, fără a fi prost, ci doar dezinteresat. Tenisul, pe de altă parte, hrănea ceva din el și-i atrăgea atenția. După-amiază, își luă bicicleta și plecă la club, unde se antrena individual și în grup. Era atent la instrucțiuni, dar învață și de unul singur, experimentând mult. A descoperit că putea să mimeze cu ușurință servele-cârlig ale lui Sampras și voleurile lui Edberg. „Loviturile șmechere" nu i se păreau chiar atât de șmechere. Lui îi ieșeau natural efectele și unghiurile care le scăpau și celor mai buni jucători mai în vârstă de la club. La fel ca reverul cu o singură mână. Clubul a angajat un australian chipeș și charismatic, pe Peter Carter, pentru a juca cu cei mai talentați juniori. Pentru Federer, acesta a fost figura mentorului clasic, fratele mai mare pe care nu l-a avut niciodată. Cei doi au lucrat împreună pe cele șase terenuri cu zgură ale clubului, exersând iar și iar loviturile. Roger a renunțat la restul sporturilor, în special la fotbal, pentru a se antrena mai mult la tenis. A trecut, treptat, la ținte din ce în ce mai mici, micșorându-și astfel marja de eroare. Talentul său abundent era mascat de dispoziția sa. După cum spunea Barlocher, era un „clovn". „Roger nu era obraznic, ci doar foarte sociabil, căutând mereu prietenia celorlalți copii. Zâmbea, râdea, țipă. Nu spunea niciodată: «Trebuie să fiu serios pentru că vreau să ajung numărul 1 într-o zi». Nici pe departe." Era, totodată, extrem de sensibil. Plângea la cel mai mic eșec. Barlocher își amintea de o partidă pe care Federer a pierdut-o în fața unui băiat de la un alt club. Când l-a căutat să-l consoleze, nu l-a găsit nicăieri. „Apoi l-am văzut pe Terenul 1", povestea ea. „Stătea singur sub scaunul arbitrului central și plângea."
