Lu, paianjenul visator

Atârnând de o ramură crudă de salcie, la malul pârâului ce despărțea pădurea de câmpul din spatele vechii țesătorii, se odihnea mama arahnidă, fiind legănată de briza blândă a sfârșitului de primăvară. Firul ei subțire, prelungire perfectă a ramurii de care era prins, sclipea în ultimele raze de soare, captând totodată culorile ierbii și ale apei cristaline care șerpuia pe sub el. Puii abia ieșiți din ou stăteau ciorchinizați, prinși de corpul mamei lor și savurau căldura zilei ce trecea. Mai târziu ascultau curioși, prin întuneric, la sunetele necunoscute care veneau dinspre pădure... o privighetoare își făcea rondul, cântând în fiecare colț al teritoriului ei, iar câteva broscuțe păreau să se certe pe frunzele de nufăr din iazul învecinat... Într-un târziu micuții păianjeni aveau să adoarmă unul câte unul, fiind liniștiți de respirația ritmică a mamei lor.   Fragment din carte:  Într-una din primele zile, fiind lihnit de foame, dar neavând experiența într-ale vânatului, crease ceva ce semăna cât de cât a pânza de păianjen și se așeză la pândă. La scurt timp, o musculiță albastră se încurcase în fir, zbătându-se speriată. Lu se apropie de ea, iar atunci când îl văzu, musculiță încremeni. Avea ochii mici, negri și rotunzi ca două picături de rouă. Era cu mult mai mică decât el, chiar dacă și el la rândul său era minuscul. Această priveliște îl duse pe Lu cu gândul la fratele său care căzuse în plasa maternă și la cât de speriat părea să fie, știind exact ce avea să urmeze. Nu neapărat soarta crudă de a fi devorat chiar de către propria mamă, ci de a fi mușcat, paralizat și apoi mumificat de viu de către un monstru supradimensional. Lu privea trist spre musculiță, dându-și seama de destinul ei și totodată de propria-i soartă. Creaturi atât de mici cum erau ei doi, cu siguranță că erau complet nesemnificative, luând în calcul mărimea unei păsări sau chiar pe cea a uriașilor copaci