Cartea Luchian. Ochii, sufletul, mana PDF

…abia după-amiază, în întîlnirile cu Cecilia, în salon, în atelier sau, curînd, pe cîmpul verde de la marginea orășelului, unde el desena, iar ea stătea și-l privea, urmărindu-i mîinile și ascultîndu-i sfaturile, despre culori care se văd și care nu se văd, despre nuanțe care există și nuanțe care ar putea exista, despre umbre care cresc și descresc, despre sufletul unei linii, despre poezia unei curbe, despre tăria vibrantă a aerului și scurta viață a soarelui dintr-o scînteiere fugară, abia atunci el îi strecură deodată în mînă mică plicul cu colțuri înmuiate de așteptare… - Fragment   Așa s-au născut și garoafele astea, acum. Cîte ceasuri trecuseră? Ceasuri să fi fost, sau zile? Zile, dar cîte? Încă era lumină afară, lumina aceea de toamnă, și-n încăpere aerul era încins, încărcat. Cineva a crăpat ușa. S-au auzit niște pași, ceva șoapte, apoi iarăși tăcere. Motanul de Angora nu era de văzut nicăieri, probabil dormea visînd tramvaie și vrăbii, încolăcit pe vreun colț de divan, între perne grase, departe de oameni. Prăbușit în fotoliu, scăldat în sudoare, cu vene albăstrui zbătîndu-i-se pe frunte și gît, cu mîna dreaptă atîrnîndu-i deoparte, ca o ramură frîntă pe lîngă trunchi, cu pensula legată de degete atingînd podeaua cu vîrful său umed și alb, miraculos înflorit la capătul toamnei, Luchian nu mai avea forță decît să privească. - Fragment   Se auzea o muzică, și lină, și veselă, ca din altă lume venită. Pădurea de mesteceni dânsa din nou, cu tot cu izvoare, cu păsări și ierburi. Un cerb apărut dintre trunchiuri s-a apropiat cu sfială de el și i-a atins palma cu botul cel umed. Dar cînd el a vrut să-l dezmierde, animalul a tresărit și-a fugit, ridicînd în urma lui rotocoale de argint. Cînd muzica a tăcut, pădurea de mesteceni s-a despărțit în două, scoțînd la iveală o cărare de liniște. - Fragment