Lucrare de autocontrol

Mihaela-Gențiană Stânișor ne așază în fața vieții sale interioare, cea de toate zilele. Compusă și descompusă într-un ritm pe care doar jocul tragic de-a moartea i-l poate impune, proza aceasta cu infiltrații autobiografice tinde să figureze un personaj polimorfic, polifonic, în care cititorul e chemat să descopere frînturi de chip și gînd, ale autoarei și ale sale, printr-o tensiune care-l prinde-n lanțuri și, mai apoi, îl desprinde, brusc, de lumea în care obișnuia, liniștit, să viseze. Ficțiunea rămîne singurul univers în care angoasa existențială (de)săvîrșește ființa.   „De obicei doliul se însoțește cu un sentiment apăsător, care îți îngreunează limba și îți slăbește simțul observației. Cînd cineva apropiat îți moare, elocventa e inutilă și talentul e neavenit. Dar la Mihaela-Gențiană Stânișor lucrurile au luat-o pe alt făgaș: moartea mamei i-a trezit virtuți de povestitoare, ca într-o izbucnire a traumelor din copilărie. Numai că amintirile de aici nu sunt ale copilei de atunci, ființa necizelată și spontană, ci ale scriitoarei de azi, intelectuală trecînd totul prin filtru cult. Rezultatul e o proză vie, neașteptat de intensă. E un patos al sfîșierii aici, dar un patos care, atunci cînd Mihaela-Gențiana Stânișor nu cade în duioșia de sine însăși, cum se întîmplă pe alocuri, dă naștere unei literaturi de calitate. E această proză feminină? Da, sub unghiul visceral al zvîrcolirii continue. Nu, dacă îi judecăm ran-gul elevat la care e ridicată zvîrcolirea. Unele pagini sunt atît de aspre, că lectura lor estetică este improprie, caz în care cititorul se lăsă absorbit de spectacolul unei cruzimi cum doar în copilărie poți întîlni. Și atunci îți dai seama că volumul n-a fost scris din ambiție culturală, ci din nevoia de a supraviețui lăuntric. Rețeta i-a fost de folos Mihaelei-Gențiană Stânișor, dovada că Lucrare de autocontrol apare acum, după ce ani de zile autoarei i-a fost teamă că va înnebuni înainte s-o vadă publicată.” (Sorin Lavric)