Cartea Lumea credintei Nr.2 Februarie 2020 PDF

Am citit cu atenție discursul Părintelui Patriarh Daniel, rostit la Academia Română cu ocazia împlinirii a 161 de ani de la Unirea Principatelor. În stilul său caracteristic, întâistă-tătorul Bisericii Ortodoxe Române a reușit, prin câteva volute oratorice, să exprime o suită de adevăruri istorice mai puțin cunoscute sau de-a dreptul ignorate. Mă refer aici la importanța elementului religios uman în realizarea aspirației istorice: aceea de a avea o singură țară, numită ulterior România. Faptul că președinții celor două Adunări Elective erau înalți prelați (Mitropoliții Nifon Rusăilă în Țara Românească și Sofronie Miclescu în Moldova) demonstrează fără dubii faptul că Biserica-mamă a fost nu numai alături de poporul pe care îl păstorea, dar i-a și trasat, cu maximă limpezime, drumul spre limanul istoriei. Apoi, tot efortul depus de „luminatorii poporului" - și mă refer aici la preoți și monahi, egumeni, profesori de seminar, protopopi, teologi - a fost unul uriaș. Istoria noastră a luat un alt curs prin acești oameni jert-felnici, prin acești „agenți" ai Unirii. Și iarăși, să nu uităm că Mitropolitul Nifon este cel care, în 1861, a propus unirea celor două Adunări Legislative într-una singură - ceea ce a marcat, concret, Unirea Principatelor Române. ,,Și, citez: „Președinția noului Parlament va fi împărțită de acum înainte între Mitropolitul Nifon Rusăila și Mitropolitul Calinic Miclescu al Moldovei, până când cel dintâi va fi numit Președintele Senatului". Ce alte argumente mai vrem? Ce alte demonstrații sau ce alte sofisme/ speculații privitoare la „neimplicarea" preoțimii ortodoxe în viața Țării, în identificarea și realizarea nobilelor idealuri care au condus, în final, la realitatea supremă: unirea?! E drept, și „astrele" politicii europene s-au așezat favorabil în vremea aceea - împăratul Napoleon al III-lea fiind un prieten al României dar dacă în interiorul celor două țărișoare atmosferă antiunionistă ar fi fost dominantă, uriașul pas istoric poate că nu s-ar fi putut face... Așadar, în mare parte este meritul clerului ortodox de a fi netezit drumul către această stare de spiritfavorabită unirii, astfel încât în momentul alegerii lui Al. I. Cuza că domnitor al celor două Principate „bucuria a fost vestită tuturor locuitorilor capitalei de dan-gatul clopotelor Mitropoliei și ale celorlalte biserici, "tot Bucureștiul era în picioare de la Filaret la Dealul Mitropoliei, până la Băneasa", nota un cronicar al vremii" - am citat din discursul Preafericirii Sale. Unirea politică și administrativă a țării a însem-nat și unificarea structurilor bisericești - o etapă esențială pentru consolidarea Sfântului Sinod, pentru o Biserică puternică administrativ și eficiența pastoral, dar și pentru obținerea Autocefaliei din partea Constantinopolului. Iar la 1864, Cuza a emis un Decret organic pentru înființarea unei autorități sinodale centrale, al cărui prim articol statua faptul că Biserica Ortodoxă Română este independentă față de orice autoritate bisericească străină. Alea jacta est! Rubiconul istoriei bisericești dependenta de Fanar era deja trecut... Ce a urmat, știm cu toții. însă fără momentul 24 ianuarie 1859 statalitatea modernă a țării ar fi fost de neconceput, limba poate că ar fi avut altă sonoritate și granițele ar fi avut altă geometrie, sufletul colectiv românesc ar fi fost altfel definit, iar conștiința istorică profund rănită. Ce face Biserica Ortodoxă pentru țară? O face...! - Răzvan Bucuroiu