Volumul de față cuprinde o selecție de reportaje publicate în "Ziarul Lumină", grupate în trei părți: - I. Altare sfințite; II. Oameni; III. Locuri. Autorul cuprinde în cuvinte frumusețea plaiurilor și satelor sfințite de jertfa oamenilor credincioși și smeriți; dar și frumușeștea măreață a bisericilor și mănăstirilor sfințite de jertfa slujitorilor. "Cuvintele au forța de a zidi lumi. De aceea, am cumpănit atent fiecare rostire, conștientizând adevărul că omul nu moare nicicând la nivelul cuvântului ci, dimpotrivă, rămâne permanent viu, prin ceea ce rostește sau scrie." (Dumitru Manolache) Fragment din volum: “DUHUL INCONFUNDABIL AL ROHIEI Trei elemente observate ne-au marcat trăirea în scurtul pelerinaj pe care I-am făcut în această iarnă Ia Mănăstirea „Sfânta Ana"- Rohia, din țara Lăpușului, Episcopia Maramureșului și Sătmarului: prăpastia în jurul căreia se strânge așezământul, Iipsa zidurilor înconjurătoare și o anume verticală pe care îți așezi sufletul, de cum îi treci pragul. Toate trei definesc duhul inconfundabil al Rohiei, despre care ne-a vorbit părintele arhimandrit Macarie Motogna, starețul mănăstirii. Despre acest duh dorim a-l face cunoscut, căci Rohia, înainte de toate, este duh ziditor. Deși se află ridicată pe coama unui deal, în mijlocul unei păduri de fag și de stejar, luminată de căutarea spre cer a unor brazi seculari, am perceput Mănăstirea „Sfânta Ana"- Rohia, din Episcopia Maramureșului și Sătmarului, raportată mai degrabă la prăpastia în jurul căreia se strânge sfântul așezământ. Pentru noi, pelerini porniți la drum dintre zidurile de beton ale orașului, Rohia începe jos, în prăpastie. De acolo pornește urcușul sufletului râvnitor de curățire. Înălțare obligatorie, tulburătoare, inițiatică, înscrisă în sens vertical spre limanul cunoașterii, care la Rohia se adună spre a se dărui nesofisticat, firesc, tuturor. Căci mănăstirea nu are ziduri. Este că o inimă acoasă din trup, care își dăruiește pulsația pelerinilor ce vin spre ea de peste tot, pe cărări cunoscute sau tainice, după vrere sau după cât de adâncă le este credința. Copila Anuță și poruncă din vis Istoric vorbind, „Sfânta Ana" este cea dintâi mănăstire ortodoxă românească întemeiată în Transilvania, după alipirea acestei provincii la trupul țării mama și după distrugerea celor 150 de sfinte așezăminte de către tunurile generalului austriac Bukow, făcute scrum din ordinul împărătesei Maria Tereza. „Întemeierea ei nu este rodul vreunei ambiții domnești boierești — cum arată Înăltpreasfințitul Justinian, Arhiepiscopul Maramureșului și Sătmarului, în monografia mănăstirii — nici semn al ispășirii vreunui păcat voievodal, precum nici prinos pentru vreo biruință personală, ci rodul sfânt al pietății populare".
