Trauma, știută sau neștiută, dar mai ales cea neștiută – traumă „uitată”, din cele mai fragede momente ale copilăriei –, ne definește viața, ne limitează și ne constrânge, ne condamnă la suferință și la pierderea „viului” din noi. Și toate acestea fără a avea la dispoziție o explicație. Suntem împinși la compulsii, la adicții, la depresii, izolare, paranoia, autosuficiență și accese de furie, la suferințe psihice și fizice, care nu par să aibă nimic de-a face cu noi și cu viața noastră conștientă, ca și cum altcineva în noi ar suferi, undeva în adâncul tenebros al ființei, ceva cumplit. Însă acel ceva nu ni se arată decât în vise și fantasme, în coșmaruri care ne lasă perplecși. În afara lor, noi trăim viața anesteziați emoțional, lipsiți de voință și sens. Donald Kalsched explorează lumea ascunsă a acestor vise și fantasme, deschizând ferestre către o copilărie de mult uitată și ajungând să înțeleagă, pentru el și pacienții săi – care au trăit suferințe de neconceput și de nesuportat înainte ca eul lor conștient să se fi format – modul în care psihicul lor se apără de traumă, retraumatizând – în mod paradoxal – eul fragil al acestora, prizonier al unei figuri daimonice (reprezentarea onirică a mecanismelor psihice defensive arhaice și primitive ale ființei). Pacienții care au suferit traume destructurante în primii ani ai vieții sunt cei care ridică cele mai multe rezistente în psihoterapie, iar terapeuții tind de cele mai multe ori să reacționeze, în contratransfer, negativ la rezistențele lor, ajungându-se chiar și la ruperea alianței terapeutice. Atitudinea empatică și hrănitoare adoptată de Kalsched este singura care poate ajuta acești oameni să-și redescopere dimensiunile pierdute ale ființei, sechestrate în ei de traumă, și să înceapă lupta pas cu pas cu demonii interiori arhetipali. Însă lupta cere multă voință, abilitați de autoanaliză și foarte mult curaj.
