Lumea monahilor nr.142 aprilie 2019

Pe cât de mult scade credința noastră în Hristos, Domnul cel înviat, pe atât de mult ni se propune, aproape isteric, credința în noi înșine. Stima de sine a ajuns chiar o virtute predată în manualele de morală apuseană. Ce e straniu este că nimeni nu se gândește să le pună serios în balanță. Chiar ateu să fii, nu poți să nu iei în considerare ca o credință sinceră și curată în Hristos duce la sfințenie, adică la acel pisc al umanității care se consideră mai prejos decât toți oamenii, de aceea îi slujește în varii forme, de la cultură și până la filantropie. Dacă ești credincios cred că îți e limpede că o credință puternică în Iisus cel înviat mută munții din loc. În numele Lui Apostolii și Sfinții au ridicat, la propriu, morții din morminte. Acum să ne gândim ce aduce credința în noi înșine. O egolatrie de copil întârziat în cel mai bun caz, garnisită cu crize de manager isteric sau satisfăcută prin sesiuni de shopping obsesiv-compulsiv. În cazul ei extrem, credința în propriul sine și doar în el poate naște maniaci ai torturii colective, de felul celor care au populat galeria sinistră de figuri a secolului XX. Acum, ca cine vreți să fiți? Că Stalin sau că Serafim din Sarov? Depinde în cine vă (în)credeți... - Cristian Curte