Veți citi în acest număr, la centrul revistei, un interviu șocant despre spovedanie, pocăință și iertare. El este șocant pentru că, din nefericire, în ultimul veac ne-am îndepărtat mult de înțelegerea patristică a iertării primite la scaunul mărturisirii. Am importat din Occident, via facultățile noastre de Teologie, o păguboasă înțelegere juridică a acestei taine și ne spovedim ca și cum am vrea să Îl împăcăm pe Dumnezeu cu noi, nu pe noi cu El, vindecându-ne de patimi. Ne gândim că Îl supărăm pe Hristos păcătuind, iar prin căință încercam să Ii „alungăm” supărarea. În felul acesta mutam problema din noi în Domnul, iar spovedania funcționează ca între oameni – ne pare rău, Domnul vede, își ostoiește durerea Lui cu durerea noastră și ne acordă iertarea ca orice aproape al nostru, pe care l-am mâniat și apoi l-am liniștit, sau juridic, ca un judecător care consideră că ți-ai ispășit sentința, te-ai chinuit destul, poți fi eliberat. Dacă ne spovedim pe patul de moarte primim și iertarea definitivă, un bilet pentru răi doar dus, un fel de indulgență plenară! Cât de departe este toată această soluție de pocăință și despățimirea filocalică ne-o vădește un gând al părintelui Constantin Galeriu, care mi-a fost profesor și povățuitor. El ne spunea adesea că în sensul adânc al Scripturii iertarea înseamnă vindecare. Nu e un act juridic prin care Îl împăcăm pe Dumnezeu cu noi, ci o tămăduire a firii noastre roase de păcat. Tămăduire care înseamnă, de fapt, unirea noastră cu Hristos, adică mântuirea. - Cristian Curte (Editorial: Iertare și vindecare)
Compară prețurile și alege oferta
Se încarcă ofertele din librării…
