Luminita, mon amour

Roman care stă la baza filmului Ana, mon amour, în regia lui Călin Peter Netzer Luminiță și Cezar sînt studenți la Litere, iar în seara în care se cunosc vorbesc ore în șir despre literatură, în camera lui de cămin. La plecare, fata are un atac de panică, iar această criză grăbește apropierea dintre cei doi. De altfel, afecțiunea nervoasă a Luminiței va avea un rol de catalizator și va face ca toate reacțiile din relația de cuplu să fie accelerate și augmentate. Cu timpul, Luminița ajunge să dezvolte un întreg arsenal de fobii, iar cei doi vor apela la tot felul de soluții pe care le oferă lumea în care trăim. Majoritatea, vîndute drept rețete de fericire. Vor reuși oare cei doi să-și rezolve problema? Pe de altă parte, însănătoșirea Luminiței va face ca relația lor să intre pe un făgaș normal? Fragment din cartea "Luminița, mon amour" de Cezar Paul-Bădescu   "...Sau poate că un ingredient al dragostei este compasiunea — cine știe? Și apoi, o fi fost dragoste, n-o fi fost? Desigur, după tot ce s-a întîmplat, sînt tentat să privesc trecutul cu umorile de-acum. Acum aș zice că nici vorbă să fi existat așa ceva. Dar, dacă aș face abstracție de ceea ce simt și gîndesc astăzi, trebuie să admit că acea milă trebuie să se fi amestecat și cu ceva afecțiune — nu știu în ce dozaj. Pe de altă parte, țin minte că nu mă-nnebuneam după ea ca femeie. Așa, nu arătă rău, dar cel mai mult mă deranja la ea că era cam hîrsută. De exemplu, pe mîini avea un păr mai mare decît al meu des și negru.  Mi-amintesc că, la scurt timp după ce a început povestea noastră, am văzut filmul Cabaret, cu Liza Minnelli, iar acolo este la un moment dat un cuplet cu o gorilă, în care se cîntă ceva în genul „Zică lumea ce o vrea, eu țin la maimuța mea". Desigur, în film era vorba despre cu totul altceva, maimuță era proscrisă, evreică. Numai că eu, în timp ce ascultam melodia respectivă, mă gîndeam chiar la maimuța mea — și am fost atît de impresionat, încît aproape că mi-au dat lacrimile. Deci compasiunea covîrșea eventualele repulsii. Oricum, atunci, în sala Cinematecii de pe Eforie, am considerat că melodia aceea era un semn, că mi-era de fapt dedicată.    Liza mă privește cu subînțeles și-mi zice: „Da, da, e pentru tine, tu, ăla din rîndul opt, locul șapte ; nu te uita la mine ca prostu', ce căști ochii așa?" (vi se pare cunoscută scena, nu?). „Știu că e pentru mine", mă trezesc și eu vorbind chiar ca prostu', „dar trebuie să recunoști că-i normal să mă surprindă chestia asta. Nu ți se întîmplă deseori să-ți fie dedicată o melodie dintr-un film — ție, personal." „Ba se întîmplă mult mai des decît crezi. Dar passons. Pe scurt, asta e pentru tine și să bagi bine la cap ce se spune în cîntecul ăsta! I-auzi, ia: «I know what you're thinking/ You wonder why I chose ber/ Out of all the ladies in the world». Căci: «If you knew her like I do/ It would change your point of view». Și încă : «If you could see her through my eyes/ I guarantee you fall (like I did)». Fiindcă «Cine se scoală de dimineață departe ajunge» și «Bate șaua să priceapă iapă». Și așa, în treacăt fie spus, să știi, ba puta, că nu cînt eu chestia asta, așa cum crezi tu acum, după atîția ani. Ce ți-e și cu memoria asta!... O cîntă ăla cu «Meine Damen und Herren, Mesdames et Messieuts, Ladies and Gentlemen!» Și să-ți mai spun ceva: chestia asta, cu relația dintre personajele de pe ecran cu cele din sală, e fumata rău de tot. A făcut-o, de exemplu, acum multă vreme, și Woody Allen în Trandafirul roșu din Cairo și a făcut-o mult mai bine..." (Ce v-am spus? V-am zis eu că trebuie să vă mai amintiți de undeva de scena asta !...)"