Luna e o doamna rea

• Premiul Hugo pentru cel mai bun roman 1967 Eu consider Revoluția o artă pe care o practic, nu un scop pe care urmăresc să-l ating. Și nici un izvor de disperare; o cauză pierdută îți poate aduce aceleași satisfacții spirituale ca o victorie. Este povestea unei revoluții – lupta exilaților pe Lună împotriva Autorității de pe Pământ. Este povestea oamenilor ajunși în pragul disperării – un tehnician, o tânără curajoasă și un profesor, care devin liderii mișcării revoluționare. Este povestea lui Mike – un supercomputer cu simțul umorului, care, din motive doar de el știute, se dedică în totalitate cauzei. Are un virus conștiința? Niet. Dar o stridie? Mă îndoiesc. O pisică? Cu siguranță. Un om? Nu știu cum stă treabă cu voi, tăvarisci, dar eu sigur am. Fragment din romanul "Luna e o doamnă rea" de Robert A. Heinlein: “N-am stat să mă cert cu ea; ar fi fost o pierdere de timp și probabil chiar știa niște trucuri de care eu habar n-aveam. Supraviețuise pe Lună o perioadă îndelungată, în condiții mai vitrege decât apucasem eu vreodată. De data asta, în ecluză 13 am găsit oameni: doi băieți de gardă mi-au dat voie să intru. Am cerut vești. - Presiunea s-a stabilizat, m-a informat cel mai în vârstă. Cel puțin la acest nivel. Se dau lupte pe Șosea. Domnule general Davis, nu pot veni și eu cu dumneavoastră? Aici e destul un om. - Niet. - Vreau să pun mâna pe un vierme de pământean! - Postul tău e aici, aici să stai. Dacă apare vreun vierme de pământean, e al tău. Vezi să nu fii tu al lui. M-am îndepărtat în grabă. Așadar, din cauza propriei mele neglijente, pentru că nu-mi luasem costumul cu mine, am ajuns la Bătălia de pe Coridoare pe la spartul târgului — halal „ministru al apărării"! Am pornit spre nord, pe coridorul-centura, cu casca deschisă; am ajuns la ecluza de acces la Șosea. Era deschisă. Am înjurat și m-am opri s-o închid, prudent. Am văzut de ce nu fusese închisă: băiatul care o păzise era mort. Așa că, foarte precaut, am luat-o în jos, pe rampă, și apoi pe Șosea. Nu am găsit pe nimeni, dar deslușeam siluete și auzeam zgomote de luptă în oraș, acolo unde se lărgea. Două siluete înarmate, purtând costume presurizate s-au desprins din masa amorfă și s-au îndreptat spre mine. Le-am făcut de petrecanie. Un tip în costum și cu arma poate fi oricine; probabil că m-au confundat cu un om de-al lor de pe flancuri. De la distanță, mie mi se părea că sunt trupele lui Finn — doar că n-am stat prea mult pe gânduri. Un deportat nou nu se deplasează cu siguranță unui lunar vechi, ci ridică picioarele prea sus și caută imediat să se prindă de ceva, ca să-și ia avânt și să înainteze. Nu că am stat să-i analizez. Nici măcar nu m-am gândit: „Pământeni! Ucide-i!" Cum i-am văzut, i-am ars. Alunecau încet pe jos înainte de a-și da seama ce le făcusem.”