Luna si fata ei nevazuta - Bernd Brunner

Bernd Brunner s-a născut în 1964 în Germania și este autor al mai multor volume foarte apreciate, sarmante compendii inspirate din istoria culturii abil împletită cu rigorile științei: Arta orizontalei, Relația dintre om și urs, Istoria bradului de Crăciun. Ființe fantastice și Wernher von Braun, Stonehenge și viața sexuală a coralilor, mituri aborigene și episcopi anglicani, într-un cuvânt... Luna. Luna lui Brunner, un breviar sofisticat, o istorie nocturnă și o frescă a întunericului, mister și imaginație, mituri și fantezii, știința, psihologie, literatură și artă. Mai rămâne doar întrebarea ce-ar putea fi „acolo“. Luna sau… primul pas spre Marte! O invitație după lăsarea serii, și numai la lumina Lunii, prin secole de cultură, știința și artă, din dorința de a pătrunde misterul din întuneric și, de fapt, miște­rul firii umane. Un altfel de cer al nopții, un flux și un reflux, o iubire și o promisiune. Romantic sau cronobiologic? „Astronomi, geologi și geofizicieni, ingineri și jochei spațiali, cu toții se întrec în studii tot mai minuțioase despre ceea ce poate fi «acolo», însă noi, muritorii de rând, știm bine că este doar un astru ceresc. și un tărâm de mister. Dar cât de bine poți cunoaște un mister? și temere și fantezie. și romantism și poezie și precizie, și întu­neric și strălucire, și vis și destin, și inspirație și legendă și miracol.“ - The Times, KATE SAUNDERS În Roma antică, luna calendaristică era împărțită similar în funcție de fazele lunare, prima zi a lunii fiind numită calendae (de la calere, „a fi cald“ sau „a fi luminos“). Înaintea lor, grecii au dezvoltat ciclul metonic, într-o în­cercare de a determina corespondența dintre fazele lunare și anumite zile ale anului. Meton, astronom și matematician care a trăit în secolul al cincilea î.Hr., a calculat ca nouăsprezece ani solari echivalează cu 235 de luni lunare, adică 6 940 de zile. După nouăsprezece ani, aceeași fază lunară va fi înregistrată în aceeași dată a anului solar. Doar o dată la 312 ani ciclul se decalează cu o zi. Astronomii din Egiptul antic au încercat să armonizeze sistemele de măsurare a timpului bazate pe stele, Luna și Soare. La un moment dat, în jurul anului 3000 î. Hr., ei au definit anul ca având 365 de zile, iar luna 30 de zile, acestea din urmă fiind grupate în perioade sau „săptămâni“ de câte 10 zile. Un astfel de sistem este practic, mai cu seamă în contextul înregistra­rilor cu caracter economic, iar Copernic a folosit anul egiptean în calculele sale. Dar fiindcă sistemul nu reflectă variațiile Lunii vizibile, au apărut în timp conflicte cu acei egipteni care aveau convingeri religioase ferme. Există și alte exemple ale relației strânse dintre diverse specii de viețuitoare și lumina Lunii. La începutul anilor 1980, oamenii de știință au descoperit un enigmatic „ritual“ de înmulțire în rândul coralilor. Imediat după Luna plină, coralii se dedau la o veritabilă orgie reproductivă, eliberând în mare miliarde de celule sexuale masculine și feminine, care se combină pentru a da naștere unor noi vieți. Detaliile fenomenului au fost mult timp un mister; neobișnuit era, spre exemplu, faptul că procesul are loc în luni diferite, deși de cele mai multe ori pe timp de vară. În 2007, șapte specialiști din Australia, Israel și Statele Unite ale Americii au dovedit că Luna este cea care guvernează fenomenul de reproducere în masă. Sincronizarea este posibilă deoarece coralii conțin o substanță fotosensibilă care declanșează respectiva reacție la lumina Lunii. „Substanța este una cu adevărat uimitoare, declanșând cel mai mare «eveniment» de gen de pe planetă“, spune Ove Hoegh-Guldberg de la Universitatea din Queensland, Australia. Pentru a înțelege pe deplin modul în care coralii „țin socoteala“ fazelor Lunii sunt necesare însă cercetări suplimentare. Observând aricii-de-mare, Aristotel a constatat că ovarele femelelor se umflau în perioada Lunii pline – un fenomen confirmat de specialiștii care studiază în prezent aceste viețuitoare marine pe Insula Santa Cătălina din California. Când au ajuns în Lumea Nouă, pe 12 octombrie 1492, Columb și marinarii săi au remarcat o licărire ca de lumă­nare aprinsă în apele din largul Insulelor Bahamas, cam cu o oră înainte de răsăritul Lunii. Naturalistul Lionel Ruttledge Crawshay (1868–1943) a presupus că luminozitatea respectivă ar fi putut fi cauzată de o specie de viermi marini luminiscenți. În perioada ulți­mului pătrar, femelele se ridică la suprafața apei după asfințitul Soarelui și emit mici fulgere luminoase. Acest spectacol și atrage pe masculi, care se deplasează cu viteză prin apă și „luminează“ ca niște licurici. Folosindu-se de hărțile de distribuție a acestor viermi, Crawshay a sugerat că primul loc în care a acostat Columb în Lumea Nouă a fost Insulă Cât din Bahamas, nu Sân Salvador, așa cum se consideră în general.