Considerată de critici cartea cea mai frumoasă a lui Cesare Pavese, Luna și focurile este ultimul român al scriitorului. Întors din America după cel de-al Doilea Război Mondial, protagonistul, poreclit Tiparul, îl regăsește în satul său natal din Italia pe Nuto, un vechi prieten. Cei doi încearcă să refacă traseul unei copilării și al unei adolescente trăite în privațiuni, dorind totodată să afle ce s-a petrecut în anii lungi și îngrozitori ai fascismului. Pe măsură ce descoperă o poveste secretă și teribilă din timpul războiului – în care trădarea, sexul și moartea se amestecă în chip tragic –, își dau seama că fantomele trecutului continuă să bîntuie prezentul. Fragment din roman: „Cutreierând lumea, am cunoscut femei de tot felul, și blonde, și brune - le-am căutat, am cheltuit cu ele o groază de bani; acum când nu mai sunt tânăr, mă căută ele pe mine, dar n-are nici o importanță - și am înțeles că fetele lui sor Matteo nu erau, de altfel, cele mai frumoase - poate Santina, dar pe ea n-am văzut-o când era mare - aveau frumusețea daliei, a trandafirului spaniol, frumusețea acelor flori care cresc în grădină pe sub pomii fructiferi. Și am mai înțeles că nu erau cine știe ce, că, deși aveau pian și se lăudau cu romanele, cu ceaiul și cu umbreluțele lor de soare, nu știau să-și aranjeze viața, să fie adevărate doamne, să stăpânească un bărbat și o casă. Sunt multe țărănci în valea aceasta care știu mai bine să se impună și să poruncească. Irene și Silvia nu mai erau țărănci, dar nici doamne adevărate nu erau. Au ajuns prost, bietele de ele - au murit. Am înțeles această slăbiciune a lor încă de pe vremea primului cules de vie - mi-am dat eu seama încă de pe atunci, chiar dacă nu pricepeam prea bine. În tot timpul verii era de ajuns să ridici ochii din curte sau de pe câmp și să privești terasa, ușa cu geamuri, olanele de pe casă ca să-ți amintești că stăpânele erau ele, ele cu mama lor vitregă și cu cea mică, și că sor Matteo însuși nu putea să intre în cameră fără să se șteargă pe picioare. Pe urmă se întâmplă să le auzi strigându-te acolo, sus, se întâmplă să-ți poruncească să înhami calul pentru ele, să le vezi ieșind pe ușă cu geamuri și ducându-se să se plimbe cu umbreluța, așa de frumos îmbrăcate, încât nici măcar Emilia nu le putea găsi vreun cusur."
