Secretele luxului. O pledoarie subtilă și competență pentru consumul rafinat și independent, cu bun-gust și spirit de selecție. Totul despre lucrurile alese. Un slalom ludic în lumea celor mai remarcabile oferte, însoțit de cel mai profund respect față de obiectul desăvârșit, de la jeanși la ciocolată, de la lenjerie la iahturi, de la hârtia de corespondență la briliante, de la ochelari la ceasuri, între un pahar de șampanie și o terină de foie gras. „Parfumurile sunt un lux democratic” a afirmat odată aprigul Wolfgang Joop. Probabil că dorea de fapt să spună cu totul altceva, și anume că parfumurile ar fi un gen de lux pentru stările inferioare, pentru cine nu își permite o ținută Chanel sau Knize, dar dorește să își arate toată admirația învăluindu-se în parfumurile lor. Și asta se poate numi un lux? La urma urmei, toate pot fi cumpărate din orice drogherie de provincie sau duty free shop, din Bogota până în Burkina Faso. Altfel, ar fi posibil ca și un baton de cereale, spre exemplu, să devină brusc articol de lux dacă pe el ar scrie Balenciaga, în loc de Balisto? Sigur că da! Tot ce contează este ca prețul să crească de zece ori și mediile lifestyle să intre în alertă. De fapt, în semn de protest împotriva acestor mecanisme de marketing, ar trebui să folosim numai Tosca și Old Spice. Sau ce părere ar trebui să avem ca parfumurile Jil Sander, Davidoff, Joop și Chopard aparțin toate aceleiași afaceri de familie, Benckiser din Ludwigshafen, care produce și Sagrotan, Calgonit și Kukident? […] Fragment din carte: "CARTE DE VIZITĂ Oare papă de la Roma are o carte de vizită personală? Și dacă da, ce scrie pe ea: Adresa? Numărul de mobil? Și profesia — „Sfântul Părinte"? Mai degrabă nu are, pentru că, fiind liderul spiritual al Bisericii Catolice, se bucură de o anumită popularitate și poate conta pe persoanele cu care face cunoștință că știu bine cine este el și unde locuiește. Ceea ce nu înseamnă că personalitățile renunță la cărțile de vizită, chiar și atunci când sunt convinse că le cunoaște toată lumea. Frank Sinatra, spre exemplu, și-a comandat cărțile de vizită la tipografia Bolling din Bad Soden, la fel și Herbert von Karajan, mai mulți președinți federali, premieri și alți colegi politicieni, bancheri și artiști dintre cei mai cunoscuți. Poate din simplul motiv că după o conversație animată în barul hotelului nu se face să notezi numărul de telefon al tinerei pe suportul paharului de bere. Categoric, cartea de vizită nu este doar o simplă bucată de carton, ci o oglindă a personalității: Ce font? Ce dimensiune de literă? și, mai întâi de toate, ce trebuie să scrie pe ea? Chiar dacă manualele moderne de etichetă își conving cititorii novici că, în afară de adresă, numere de telefon, de mobil și de fax, să adauge și toate adresele de e-mail, iar la sfârșit probabil și preferințele sexuale și handicapul de golf, nu trebuie să uitați niciodată: Less is more! Actorul Otto Eduard Hasse, spre exemplu, s-a limitat să își tipărească doar inițialele prenumelor sale, oferind astfel un prilej de fantezie nelimitată. Dacă soluția vi se pare minimalistă, puteți menționa numele întreg și, la nevoie, chiar și adresa și cel mult un număr de telefon. O carte de vizită nu devine cu nimic mai aleasă printr-o bogăție de detalii, motiv pentru care trebuie evitat și excesul de titluri. Spre exemplu, Idi Amin, fost dictator ugandez și analfabet toată viața sa, avea trecute pe cartea de vizită nu mai puțin de treisprezece titluri. "
