În timpul zilei, Judith Rashleigh lucrează la o casă de licitații din Londra. Noaptea, este animatoare într-unul dintre barurile rău famate ale capitalei. Disperată să realizeze ceva în viață, Judith știe că trebuie să intre în joc. A învățat să se îmbrace, să vorbească și să se comporte pentru a fi pe placul bărbaților. A învățat să fie o fată cuminte. Dar, după ce descoperă un secret întunecat din lumea artei, Judith este concediată, iar visurile ei pentru o viață mai bună sunt spulberate. Așa că apelează la un prieten pe care îl neglijase multă vreme. Un prieten care o ajutase să treacă de necazurile din trecut cu fruntea sus și spatele drept. Un prieten pe care o fată bună că ea nu ar trebui să îl aibă: furia. Un thriller psihologic în tradiția Talentatului domn Ripley și o protagonistă care amintește de Lisbeth Salander/ Fragment: „Până când trenul nu a trecut granița, nu mi-am îngăduit să gândesc. Luăm înghițituri mici de apă și încercam să par interesată de vedetele de televiziune din Franța, pe care nici nu le cunoșteam. Apoi m-am uitat în biografia lui Chagall, amintindu-mi să dau pagina din când în când. Dincolo de geam, rămâneau în urmă ceea ce trebuie să fi fost cândva dealuri cu sate încântătoare, amestecate cu șosele și vile recent construite printre sere enorme și scunde. La Ventimiglia am luat trenul de Genova și, dintr-odată, am ajuns în Italia. Ultima oară fusesem aici cu acea bursă de studiu de o lună la Roma după ce luasem licența, și mi-am adus aminte senzația, schimbarea luminii, gălăgia învăluitoare a limbii vorbite. Acum compartimentul era plin de tineri cu ceasuri enorme și ochelari de soare și mai mari, care ar fi părut extrem de gay dacă n-ar fi fost inefabilă încredere în sine a italienilor, femei aranjate, cu pantofi din piele de calitate și prea multe bijuterii de aur, un cuplu american cu rucsacuri și ghiduri de călătorie și sandale îngrozitoare. La Genova am schimbat iar trenul. Mereu am vrut să ajung la Portofino, dar se părea că trenul nu mergea acolo, mi-a spus în italiană un funcționar din gară, doar către un loc numit Sânta Margherită. Apoi să iau autobuzul, sau un taxi. Încă nu îmi ceruse nimeni să vadă pașaportul, dar știam că va trebui să îl arăt dacă voiam să stau la hotel. Am parcurs traseul în minte: Judith Rashleigh ajunge la aeroportul din Nisa - nu împreună cu James - și, câteva zile mai târziu, apare în Portofino. Ce anume o lega de un om mort care din câte știarn eu încă aștepta să fie descoperit în întunericul cu miros de cale de la Eden Roc? Nimic, în mod obligatoriu. Trebuia să risc sau să dorm pe plajă.”
