Casele de copii au fost una dintre cele mai mari orori ale regimului comunist din România. Întunericul, lipsurile, umilințele, abuzurile, abandonarea oricăror speranțe sînt încercări de netrecut pentru adulți, însă în cazul copiilor întrec orice imaginație. Nicolae Avram reușește să depășească simpla descriere a acestor atrocități și, violent, personal, îl face pe cititor să simtă în profunzime ce au simțit cei cărora li s-a furat atît de brutal inocentă în orfelinate. Încărcată de un lirism negru, Mame spune povestea șocantă a unui suflet chinuit (și a cîtor altora). „Mame este de fapt un poem enorm și halucinant, mai exact, abnorm – în sensul că încalcă absolut toate normele imaginabile. Nu doar pe cele ale pudibonderiei lingvistice, ci mai ales pe cele ținute drept etice atît în colectivitatea parcului uman, cît și în intimitate. E greu de găsit vreun tabu pe care imaginația înspăimîntătoare a lui Nicolae Avram să nu-l transgreseze în această relatare a experiențelor infernale ale orfelinilor aproape mitici, despre care se spunea că sînt antrenați pentru a deveni soldații personali cei mai devotați și cei mai fanatici ai lui Nicolae Ceaușescu.” (Radu Vâncu) „Unul dintre cele mai puternice și mai de efect texte pe care le-am parcurs în ultima vreme. Mame este un text disperat, scris cu sufletul la gură. O carte extraordinară, cu multe deschideri, cu multe oferte de interpretare. Este și o carte despre comunism, cu posibile ieșiri către parabolic. Pedagogul ca imagine a micului dictator – iată un personaj care se ține minte. E un poem în proză despre oroare. Dar și despre salvare. Una dintre cărțile speciale, atipice, curajoase (e nevoie de un mare curaj estetic pentru a risca o asemenea formulă).” (Bogdan Crețu) Fragment: “Trecem desculți prin vadul mic. Dante calcă pe o piatră lunecoasă. Cade în apă și-și udă chișțocul. îl prinde cu vîrful limbii și- soarbe ca pe o macaroană. Puținul tutun care i-a mai rămas îl rumegă între masele. După cotul rîului dăm peste o bul-boană. Facem tabără și ne pregătim să pescuim. Desfășurăm ața neagră de cusut de pe mosor. Dante taie pentru amîndoi bete lungi de alun. Legam firul de vîrful bățului. La capătul firului punem un pic de plumb, pe care-l fixam cu din-tii. în loc de ace de pescuit folosim ace cu gamă-lie. Aruncăm firele în apă. Peștele mușca Lui Dante i se rupe firul. De ciudă, își rupe bățul de genunchi. Eu sînt mai norocos. Prind boiște una după alta. Boiște aurii din prea frumoasele bălți ale inimii. Dante desface brișca. Despică burta peștilor, scoate mațele. Pitulele curățate le Întindem pe pietrele încinse în bătaia soarelui. Nu apucă să se zvînte. Mîncăm peștii cruzi. Cu ceapă sălbatică. și pătrunjel verde. Ne e sete. Apa rîului e caldă. Ne bălăcim și ne bronzăm. Orele trec cu repeziciune. Ne strîngem catrafusele și dăm să ne cărăm. Deodată auzim un glas puternic: Ia veniți voi la tăticu', nenișorule! Amuțim. Picioarele refuză să ni se mai miște. Nervii ne-au paralizat. îl văd pe Dante tremurînd din tot corpul. Mă cuprinde ame,teală. Pe malul celălalt al rîului, chiar în fața noastră, ca o santinelă de piatră, pedagogul Szanto. Cu picioarele depărtate și cu mîinile în șold. Drept ca o lumI-nare. Lîngă el, Slăbănogul cu Rana Urîtă în Cap, împreună cu gâșcă. Mișcați-vă hoitul, repede, că vin la voi și vă dau borșul! strigă Slăbănogul. și, ca să se facă înțeles, ia o piatră de jos și o aruncă după noi. Proiectilul mă nimerește drept în meliță. Mă doboară. Scuip sînge amestecat cu dinți. Mă gîndesc să fug. Să intru în pămînt. într-o gaură neagră. Fără de întoarcere. Dante îmi ghi-cește gîndurile. S-o tulim! Repede, că vin după noi! N-are rost. Ne prind diseară la dormitor și ne omoară. Mai bine murim acum. într-o clipită, pedagogul Szanto și boatcării sînt Ianga noi. Nervoși. Zburliți ca niște diavoli tasma-nieni. Pedagogul Szanto se așază pe un bolovan din albia rîului. Bolovanul pare un ou gigantic. O creatură uriașă face un ou uriaș. Pedagogul Szanto tace. Scoate pachetul de țigări „Carpați". și-l bate de genunchi. Scapără un băț de chibrit de peretele aspru al stîncii. Flacăra chibritului pîlpîie peste chipul lui plin de bube, brăzdat de cicatrici își aprinde țigara. Trage cu nesaț. Rotocoale uriașe de fum se Înălță spre cer. Mai trage un fum, apoi așteaptă să înceapă spectacolul. De obicei, lupta se dă noaptea în dormitor. După terminarea programului, Slăbănogul cu Rana Urîtă în Cap alege doi băieți. Doi prieteni. Sau frați. Băieții se înfruntă în mijlocul dormitorului.”
