Manual pentru femei de serviciu

Manual pentru femei de serviciu adună cele mai bune pagini ale legendarei scriitoare de proză scurtă Lucia Berlin, declarată o senzație literară și o revelație a ultimilor ani. Această autoare extraordinară s-a inspirat pentru multe dintre povești­rile ei din propria viață. Unul dintre fiii ei spunea, după moartea ei: „Mamă a scris povesti adevărate, nu neapărat autobiografice, dar pe-aproape.“ Cele patruzeci și trei de povestiri reunite în acest volum-eveniment stau mărturie. Traumele copilului abuzat, experiențele greu de imaginat ale unei tinere femei dependende de alcool, efortul de a-și crește și educa cei patru fii, relația dezastruoasă cu o mamă și ea alcoolică, clinicile de dezintoxicare, amorurile eșuate, muncile insolite pe care le prestează sunt toate ecouri ale unei vieți adevărate. Lucia Berlin se dovedește a fi o maestră a formei și un fin observator al propriei vieți și al vieții în general, iar vivacitatea, umorul, tristețea și forța literară a scriiturii ei fac din ea o voce literară de neuitat.   Genială și răzvrătită Lucia Berlin, a cărei viață suprarealist de efervescență o poate eclipsa pe cea a Fridei Kahlo, ar fi trebuit celebrată ca o comoară națională încă din timpul vieții... Proza ei – dură, metalică, deschisă, cu nerv, plină de compasiune – este unică și ne poartă prin vârtejuri caleidoscopice, fiind totodată amuzantă, tragică, de o grație neobișnuită. - San Francisco Chronicle   Povestirile Luciei Berlin sunt electrizante, bâzâie și trosnesc ca firele sub tensiune când se ating. - Lydia Davis   Scriitura Luciei Berlin este alerta și adevărată. Autoarea nu e niciodată manierată, falsă, lipsită de onestitate. Stilul ei este direct, amuzant, iertător. Ea însăși a fost o fatalistă și i-a plăcut să iubească. S-a luptat, a exultat, a trăit din plin și a murit. Și, slavă Domnului, a scris. - Bookforum   Această colecție de proză scurtă o consacră pe Berlin ca autoare singulară și remarcabilă. - The New Yorker   Fragment din cartea "Manual pentru femei de serviciu" de Lucia Berlin: "Stai. O să-ți explic… Toată viața m-am pomenit în genul ăsta de situații, că în dimineața aceea cu psihiatrul. Locuia temporar în cabana din spatele casei mele până i se termină de renovat casa. Arătă foarte bine, de-a dreptul chipeș, și, bineînțeles, voiam să fac impresie bună. I-aș fi dus brioșe, dar nu voiam să par agresivă. Într-o dimineață, exact când se crăpa de ziuă, îmi beam cafeaua ca de obicei, admirându-mi grădina care era minunată atunci, cu măzărichea parfumată, nemțișorii și mărărițele în floare. Mă simțeam… plină de bucurie… De ce am ezitat s-o spun? Nu vreau să crezi că sunt sentimentală, vreau să fac impresie bună. Oricum, eram fericită și am aruncat o mână de semințe pentru păsări pe terasă și am rămas acolo zâmbind în timp ce zeci de guguștiuci și sticleți au venit în zbor și au început să ciugulească. Apoi, dintr-odată, două pisici mătăhăloase au sărit pe terasă și au dat iama în păsări. Penele zburau peste tot și chiar atunci a ieșit psihiatrul pe ușă. S-a uitat la mine șocat și a zis: „Îngrozitor!“, apoi a făcut stânga-mprejur. După dimineața aceea, m-a evitat complet și nu mi s-a părut. Nu aveam cum să-i explic că totul se întâmplase mult prea repede, că nu le zâmbeam pisicilor care sfâșiau păsările. Că pur și simplu fericirea provocată de mazariche și de sticleți nu avusese timp să dispară. De când mă știu am făcut o primă impresie foarte proastă. Atunci în Montana când n-am vrut decât să-i dau jos șosetele lui Kent Shreve ca să putem umbla desculți și s-a dovedit că le avea prinse de izmene. Dar de fapt despre școala Sf. Iosif vreau să povestesc. Știi, psihiatrii (și te rog să nu-ți faci o părere greșită, nu mă obsedează psihiatrii)… Mi se pare că psihiatrii se concentrează prea mult pe scena originară și pe absența pre-oedipiană a mamei, dar ignora trauma pe care ne-oprovoacă școala primară și ceilalți copii, care sunt cruzi, fără milă."