Manualul Uniunii Europene ed.6

Rațiunea pentru care ne-am propus realizarea celei de-a șasea ediții a Manualului este dată de prioritățile pe care le are România, la această etapă, și anume: integrarea în Uniunea Europeană, după aderarea, deja, petrecută, la 1 ianuarie 2007 și dobândirea statutului de stat membru al Spațiului Schengen. Aceste obiective majore sunt de o permanentă actualitate și au consecințe dintre cele mai profunde și diverse pentru societatea românească de după anul 1990, societate care este tot mai mult raportată la realitățile societății internaționale universale și regionale. Considerăm că Manualul, prin conținutul său, este de un real folos celor interesați de studiul acestui nou sistem de drept european, celor care se găsesc la început de drum, precum și acelora care au preocupări în domeniul practicii europene sau în alte materii interferențe: politicieni, oameni de afaceri, specialiști implicați direct în procesul de integrare a țării noastre în UE, cadre didactice, postdoctoranzi, doctoranzi, masteranzi, studenți sau alte categorii socio-profesionale, un loc aparte ocupându-l jurnaliștii care îndeplinesc un rol deosebit de important în diseminarea informației. Celor interesați le punem la dispoziție, totodată, o listă bibliografică apreciată de noi ca fiind reprezentativă pentru domeniu. Cu toate eforturile destinate documentării și sistematizării, lucrarea este, în mod firesc, susceptibilă de permanente îmbunătățiri și adăugiri, aspecte pe care le vom avea în atenție în edițiile viitoare, în acest fel înțelegând să participăm la clarificarea unei problematici deosebit de ample, diverse, actuale dar, mai ales, de perspectivă și necesare pe care o reprezintă Uniunea Europeană, ca nou subiect de drept internațional. Fragment din lucrarea "Manualul Uniunii Europene", ediția a VI-a, de Augustin Fuerea "Secțiunea a V-a Izvoarele complementare   „Spre deosebire de izvoarele derivate și de cele care sunt constituite din angajamentele externe ale Comunităților/Uniunii, ce rezultă (ambele) din exercitarea de către instituțiile UE a atribuțiilor/competențelor care le-au fost atribuite prin Tratate, în acest caz avem de-a face cu izvoare care provin din acordurile încheiate între statele membre în domeniile de competență națională. În măsura în care obiectul lor se situează în sferă și în prelungirea obiectivelor definite de Tratate, poartă denumirea de „drept (izvoare) complementar(e)" și pot fi considerate norme de drept ale UE, în sens larg". 1. Convențiile Uneori, Tratatele Uniunii Europene prevăd intervenția expresă a convențiilor internaționale pentru a le completa. „Aceste convenții seamănă foarte mult cu cele specifice dreptului internațional prin recurgerea la procedeele clasice de angajament, și anume, semnarea și ratificarea". Specificitatea lor se manifestă, în special, prin nivelul elaborării lor. - inițiativa este, în general, luată de comun acord de Consiliu și Comisie; - negocierea este condusă de experți guvernamentali și se realizează cu asistența Comisiei, iar - proiectul elaborat de către experți este transmis Consiliului și Comisiei, care indică public opinia lor într-un aviz formal și, la limită, obiecțiile pe care le au."