Maramures in bucate

Aș vrea să las moștenire copiilor mei și cititorilor gustul autentic al Maramureșului, așa cum îl cunosc de la mama și de la sora mea, gustul mâncărurilor simple de la țară, cu ingrediente culese din grădină, gustul care pentru români va însemna mereu acasă.   M-am născut în Rozavlea, o comună de pe Valea Izei. Am crescut cu tradițiile și obiceiurile Maramureșului istoric și le-am luat mai apoi cu mine peste tot prin lume. Sunt mândru de ele și îmi doresc să le arăt tuturor. Eu port Maramureșul în suflet, în grai și în bucate și vreau să îl las moștenire copiilor mei și tuturor celor care iubesc tradițiile și viața autentică de la sat.   Mama era o bucătăreasă desăvârșită – cu același ingredient făcea cel puțin șase, șapte feluri de mâncare. Punea atâta dragoste în fiecare farfurie!   Amintirea ei e sfântă pentru mine și sunt convins că va trăi veșnic prin tot ce a făcut și prin tot ce ne-a învățat. Se spune că începi să apreciezi cu adevărat lucrurile abia atunci când nu le mai ai. Eu am trăit asta pe propria piele. Am plecat în Franța de foarte tânăr și odată ajuns acolo am început să prețuiesc tot ce am lăsat acasă. Mâncarea pe care ne-o pregătea mama, dragostea cu care ne adună în jurul mesei, tradițiile și obiceiurile din Maramureș… toate astea au căpătat pentru mine un sens nou și o valoare aparte atunci când am ajuns pe meleaguri străine.   Toate în viață au însă un preț. Pe mama am pierdut-o devreme și îmi pare nespus de rău că nu am apucat să învăț mai multe de la ea.   După cum bine știți, fiecare cultură gastronomică din lumea asta își are rădăcinile în mâncarea de acasă, gătită de mamă. De acolo izvorăsc, de fapt, toate secretele. Eu am norocul să o am alături pe Anuță, sora mea, care era toată ziua pe lângă mama și o ajută în bucătărie. La țară, băieții sunt trimiși la muncă, în gospodărie sau la câmp. Fetele rămân pe lângă casă, iar gătitul e unul dintre primele lucruri pe care le învață.   Așa ne-am hotărât să strângem în această carte mâncăruri care pentru noi înseamnă copilărie, adolescență, familie, mâncăruri cu amintiri și povești, mâncăruri care înseamnă tradiție, toate se găsesc aici. Nu vreau să se piardă nimic!   Rețetele sunt așa cum le-am moștenit de la mama, gătite întocmai ca în vremurile de demult. Fotografii peisaje și portrete: Sorin Onișor Fotografii bucate: Andrei Bucișan, Marius Nedelcu Fragment din volumul "Maramureș în bucate" de Nicolai Tând: "De câte ori făcea sarmale cu pasat, mama punea în oala în care le fierbea și cotoroage de porc, pentru grăsime și gelatină. Sarmalele astea sunt destul de seci, pentru că au mult orez, dar grăsimea care se împrăștia în oală le făcea nemaipomenit de gustoase. Bulionul îl aveam mai mereu de la mătușa Mărită, pentru că avea curtea plină de porodici.  În Maramureș, sarmalele sunt asociate cu zilele de sărbătoare, fie că e vorba de duminici, Paște sau Crăciun. De asemenea, sarmalele sunt nelipsite de la hramurile bisericești. După părerea mea, acolo am mâncat cele mai bune sarmale! Cu ocazia fiecărui hram, oamenii duc la biserici sau mănăstiri tot felul de merinde, ca în ziua de sărbătoare maicile și preoții să aibă ce le dă de mâncare celor veniți de departe sau celor nevoiași. Se fierb mereu oale imense cu sarmale! Când eram tânăr, mergeam la toate hramurile din zonă pentru aceste sarmale. Cum oamenii la noi au credința în Dumnezeu, nu exista hram la care să nu meargă cineva din comună, iar eu mă ofeream mereu să îi duc cu mașina. Eram deja stabilit în Franța de ceva vreme și când mă întorceam în țară, conduceam un Ford mare și vechi. Cu mașina asta am plimbat jumătate din comună. De câte ori ajungeam pe la vreun hram, stăteam până la finalul slujbei și de fiecare dată așteptam o porție de sarmale. Le mâncăm cu mâna, la umbra unui copac, grăsimea lor îmi curgea printre degete, dar asta era toată plăcerea!"