Marea mistificare

Marea mistificare. Adevăratele legende ale spionilor O „istorie a mistificării” Puțini termeni cunosc atâtea definiții de cele mai multe ori cu multiple semnificații (polisemice), adesea contradictorii și ambigui: de la falsificare, deformare, escamotare, denaturare a adevărului în mod intenționat, prezentându-l ca veritabil, într-o lumină seducătoare, dar falsă, la răstălmăcire, alterare, siluire („Dicționarul explicativ al limbii române”). Etimologia termenului, pus în circulație în perioada 1805-1815, provine din limba franceză, o combinație între „mystique” și „mystere”. În limbajul de specialitate a fost introdus de Kenneth Burke care atrage atenția că el se poate referi la domenii din cele mai variate: viața socială, propaganda, învățământ. Un alt teoretician al problemei, Hugh Duncan, consideră că activitățile de mistificare pot fi ținute sub control doar într-o societate în care este asigurată circulația liberă a ideilor. Și Titu Maiorescu atrăgea atenția asupra „încercărilor de mistificare îndreptate în contra opiniei publice”. Cel mai adesea activitățile de mistificare sunt puse în legătură cu cele de propagandă. La fel, și termenul opus, acela de demistificare, care ne va preocupa în mod special în această lucrare, are numeroase înțelesuri, unele de asemenea contradictorii: desacralizare, demitizare. Dincolo de discuțiile terminologie și teoretice se poate demonstra că asemenea activități s-au manifestat în diferite forme de-a lungul celor mai multe perioade, ceea ce dă posibilitatea alcătuirii unei „istorii a mistificării” atât în viața politică, socială, cât și în cea culturală, științifică. Amploarea pe care a cunoscut-o acest fenomen în domeniul activităților informative face să se poată afirma că în interiorul acestora a avut loc cu adevărat „Marea mistificare”. - Alexandru Popescu