Marea Petrecere

Marea petrecere este un roman de dragoste. Este povestea inițierii în iubire ca o falsă încercare de salvare a sufletului. Este o rătăcire în labirintul vieții, o carte în care moartea este un bun pretext pentru a învăța lecția iubirii, căci dispariția ființelor iubite ne împinge să trăim viața cu și mai mare pasiune. Pentru a umple golul. Pentru a întîrzia (într-o amăgire!) propriile suferințe și apropierea sfîrșitului.  Marea petrecere este și povestea eșecului existențial al unei familii din România legate nu prin iubire, ci prin suferința generată de o boală fără speranță, fără scăpare, dar și povestea eșecului unei societăți, răvășită de minciună și corupție, roasă de un cancer pe care oamenii îl acceptă resemnați, ei înșiși contaminați de aceeași boală. Așa încît aproape nimeni nu mai știe cine este pacientul care trebuie salvat: omul sau societatea?   „Lucrul care frapează imediat cînd rostești numele lui Petre Barbu e neafilierea la niciuna dintre direcțiile (era să zic „găștile”) literare de azi. Jurnalist de profesie, prozatorul și dramaturgul a preferat să păstreze o distanță profilactică față de o lume culturală nu doar zgomotoasă, ci, din multe puncte de vedere, uniformizantă. Pînă într-atît e de înstrăinat Petre Barbu de mediul autohton, încît am auzit colegi întrebîndu-se dacă nu cumva s-a mutat în Occident… Ce-i drept, acest autoexil e benefic scriitorului atît ca strategie de menținere a cotei de interes (cînd Petre Barbu se întoarce la literatură înseamnă că are într-adevăr ceva de spus), cît și ca premisă de independență creatoare. Nu-i greu de observat că prozatorul format în albia optzecismului renunță aproape total la mărcile stilistice livrești pentru o proză ancorată în cotidianul românesc al tranziției. Romanele Dumnezeu binecuvîntează America, Ultima tresărire a submarinului legionar sau Blazare participă la un fenomen literar numit pe bună dreptate de Sanda Cordos «detabuizarea României».” (Alex Goldis)