Pe când stăteam acolo, gândindu-mă la lumea veche, necunoscută, mi-am amintit de uimirea lui Gatsby când a observat prima oară luminița verde de la capătul pontonului lui Daisy. Străbătuse un drum foarte lung până să ajungă pe pajiștea lui albastră, iar visul lui i se păruse pesemne așa de aproape încât nici nu s-a gândit că s-ar putea să nu ajungă la el. Nu înțelesese că visul rămăsese deja undeva în trecut, undeva departe în întunericul nemărginit din spatele orașului, unde câmpurile întunecate ale țării se întindeau sub cerul nopții.
Gatsby crezuse în luminița verde, în viitorul tumultos care se îndepărtează de noi cu fiecare an ce trece. N-am reușit să-l prindem atunci, dar nu mai contează… mâine vom alerga mai repede, ne vom întinde brațele și mai mult… Iar într-o dimineață frumoasă…
Și încercam să mergem mai departe, ca niște bărci împotriva curentului, împinse, fără încetare, înapoi în trecut.
