Maria Tanase. O fantana pe un drum secetos

Trase smucit una dintre draperii într‑o parte în așa fel încît lumina să cadă pe ea, sfredeli cu privirea în ochii profesorului Brauner, apoi începu: - Cine iubește și lasă/ Dumnezău să‑i dea pedeapsă! Blestemul ieșea scrîșnit din pămînt, se adună din cerul care rabdă totul, traversă pieptul ei și se revărsă cu putere în odaie, nu prin glasul ei, ci, frîngîndu‑i‑l, prin însuși glasul părăsiților care‑i dăduseră naștere. Măria lasă durerea sa o străbată și să se strige singură. Cînd rosti Țîrîisul șarpelui, prelungind dincolo de puterea de ascultare a celor doi bărbați i‑urile și s‑urile, genuni întregi de deznădejde și furie neputincioasă îi cuprinseră pe toți trei, iar odaia păru să se desprindă de lumea cunoscută și să plutească într‑un univers de durere fără margini. Cînd isprăvi, ducînd fără greș pînă la capăt întreg cîntecul auzit abia de două ori, Harry Brauner rămase lipit de spătarul fotoliului așa cum rămîi într‑un automobil care prinde brusc viteza. Maria aduse cea dintîi lucrurile la locurile lor, trăgînd la loc marginea draperiei și netezind cu palma postavul care acoperea masa. Profesorul o mai urmări o vreme, fără să se obosească să‑și mașcheze interesul sub politețuri ce păreau acum nepotrivite în odaia în care Maria cîntase, pentru prima oară în viața ei, Cine iubește și lasă. - Asta nu‑i lucru curat, spuse într‑un tîrziu, înțelegînd că nu va descoperi mai mult din fața aceasta dacă continua să o privească. - Fragment