• Autor distins cu Premiul Goncourt pentru literatură
Ilustrul scriitor francez Maurice Druon, membru al Academiei Franceze, și din anul 1996 și al Academiei Române, a primit cea mai valoroasă distincție literară din Franța: Premiul Goncourt pentru romanul Marile familii. Încă de la apariție și până în zilele noastre, cartea a fost primită cu entuziasm de către critică, îndrăgită de cititori, tradusă în întreaga lume și ecranizată cu succes.
Tema abordată o constituie istoria din perioada interbelică a unei mari familii de oameni de afaceri parizieni, îmbogățită de cel de al doilea imperiu, căreia reușită financiară și socială i-a facilitat alianța cu vechea aristocrație. Pe fondul unei prezentări clare, precise și puternice, agresivă uneori, cititorul este introdus în intimitatea secretelor de familie, unde moralitatea este prezentă atât cât să asigure perpetuarea speciei. În spatele ușilor impunătoare ale palatelor se ascund drame cutremurătoare, josnicie, sete de putere, de onoruri și de bani, iar dragostea e atât de rară, încât ivirea ei uimește și stârnește reacții de respingere. Un roman al ambiției, succesului și eșecului, roman al puterii, al triumfului și prăbușirii, roman al afacerilor turbulente și falimentare în care se înfrunta aristocrați, mari oameni de afaceri și ariviști.
Fragment din cartea “Marile familii Vol.1” de Maurice Druon: “Aliniata în primele rânduri, înaintea iluștrilor, ședea familia. Mai întâi frații: generalul, a cărui uniformă era una dintre petele albastre care se vedea de la distanță, și apoi ceilalți doi, Urbain și Gerard, cu capetele grave cocoțate pe lenjerie bine scrobită. Lulu Maublanc sosi cu întârziere și deranja pe toată lumea când se duse să-și ocupe locul. Gerard de La Monnerie, diplomatul, întors special de la Roma, și care era înspăimântător de slab, de parcă el ar fi fost cadavrul, îi spuse lui Lulu cu o voce scăzută: - Ai fi putut avea măcar decența să te îmbraci în frac! - Lasă-l, oricum nu a știut niciodată cum să se poarte, zise generalul. - Am avut o întâlnire de afaceri, mormăi Lulu. Doamna de La Monnerie, fără o lacrimă în ochii cenușii sub vălul negru, conducea, domina cohorta de femei, și își ducea din când în când degetele la urechi, când orga ataca sunete mai înalte. Jacqueline și Isabelle își ocupaseră pioase locurile rezervate tinereții lor, rămânând aproape tot timpul îngenuncheate, cu fruntea în palme. În sfârșit, în mijlocul tuturor acestor femei cu voalete, Mărie-Ange în alb putea fi zărită de la mare distanță, ca o margaretă în mijlocul unui mușuroi. Apoi, separat de trib prin halebardele celor doi elvețieni cu panaș, singur, cocoțat deasupra florilor aranjate în piramidă, mai sus de marele dreptunghi arzător al lumânărilor care ardeau în jurul lui, mai sus decât oamenii în picioare, trona enormul eșafodaj acoperit cu un giulgiu negru cu argintiu, pe care zăcea mortul. Nimeni nu se gândea la el, nici măcar diaconii, nici măcar preotul dominican care oficia slujbă, nici măcar Isabelle, care își spunea că va trebui să pună să se dezinfecteze camera și se gândea deja la muntele de răspunsuri la scrisorile de condoleanțe. Fiecare om din această adunare era o ființă prea importantă, sau măcar se consideră astfel, ca să aibă altă grijă decât propria sa persoană, ca să fie ocupat și cu altceva decât să se gândească la sine.”
