• Autor distins cu Premiul Goncourt pentru literatură
Clanul La Monnerie și clanul Schoudler... Cei mai de seamă reprezentanți ai aristocrației și ai marii burghezii economico-financiare sunt prinși în tramă alertă și vie a unuia dintre cele mai cunoscute romane ale veacului trecut, răsplătit cu premiul Goncourt în 1948. Moartea faimosului poet Jean de La Monnerie, membru al Academiei Franceze, îl va bucura nespus pe Lucien Maublanc, fratele vitreg al acestuia, bărbat bogat și impotent, fostul soț al actualei baroane Schoudler. Eliberarea fotoliului de la Academie va aduce mari speranțe în sufletul profesorului Lartois, celebrul doctor al bogătașilor acelor vremuri, care va face tot ce îi stă în puteri să fie ales în locul poetului; acest medic obsedat de femei, care nu se dă în lături să își violeze pacientele celebre sau cunoștințele ocazionale pe bancheta din spate a mașinii este totuși capabil să vină la spital, la ceas târziu de noapte, pentru a veghea la căpătâiul unui copil sărman, care trăgea să moară.
Fragment din cartea “Marile familii Vol.2” de Maurice Druon: “În timp ce Lulu Maublanc, inconștient de ridicol, își preumblă vestea apropiatei paternități printre toți celibatării bătrâni și stâlpii de cafenele din capitală, atenția femeilor și a tinerilor se îndreptă către victima lui indirectă, Jacqueline Schoudler. În urma doliului ei, Jacqueline căpătase o neprevăzută importantă în Paris. Fără ostentație, cu o sinceritate care derută o societate avidă de sentimente simple, ba chiar de sentimente pur și simplu, ea ridicase durerea la un soi de apogeu, la un paroxism admirat. Era „marea durere a anului". Nu era văzută în societate, dar la puține reuniuni nu se vorbea despre ea. - Cum se mai simte micuța Schoudler? ... Aveți vești? Nefericită, e înspăimântător! - Jacqueline a noastră poartă în sine o suferință de om oropsit, spusese Ines Sandoval, poetă, care se credea chemată să o egaleze pe contesa de Noailles. Jacqueline evitase la limită o congestie cerebrală. Rămăsese la pat două luni de zile. S-a crezut că i se va putea accelera convalescență dacă va fi internată într-o casă de sănătate. Dar după patru zile fugise de acolo, clătinându-se, de teamă să nu înnebunească. Traversarea Parisului în tramvai va rămâne o fărâmă din coșmarul ei. Hotelul din strada Messine îi evocă prea multe amintiri - și fericite, și oribile. Așa că Jacqueline pleca pentru o perioadă la mama ei, în strada Lubeck. Și atunci, în jurul acestei tinere femei, căreia slăbiciunea ei extremă îi conferea o grație puțin înspăimântătoare și care, așezată într-un colț lângă șemineu, fixând flăcările ore în șir, fără a-și vedea interlocutorul, începură să se învârtă, să se încrucișeze, să se agite ca niște fuste foșnitoare, să se năpustească toate câte se hrănesc din durerea celuilalt și pretind a-l consola etăiându-și, de fapt, propria durere. Văduvele tinere și bătrâne își aflaseră noua regină; lor li se alăturară mamele stoice, care își pierduseră un fiu în război. Mauglaive, d'Huisnes, La Monnerie, Dirouville, cele șaisprezece ramuri ale familiei se uniră laolaltă pentru a forma o gardă lugubră.”
