Cartea Masinaria sublima. O biografie a inimii umane PDF

O istorie narativă a celui mai important organ din corpul nostru, o poveste care îmbină știința, religia și literatura pentru a reda fascinația stăruitoare a omenirii pentru inimă. Inima a captivat dintotdeauna imaginația oamenilor. Ea a fost aleasă drept simbol cultural, sălaș al celor mai profunde porniri religioase și artistice, și este organul a cărui bună funcționare este considerată, atât în sens propriu, cât și simbolic, însăși sursa vieții. Mașinăria sublimă urmărește sentimentul profund de uimire pe care fiecare om îl încearcă atunci când își îndreaptă gândurile asupra minunii pe care o poartă închisă între coaste. În această istorisire lirică, un scriitor apreciat de critici și un cardiolog recunoscut care se întâmplă să fie frați folosesc elemente de istorie, știința, religie, cultura populară și literatura pentru a aduce lumina în toate încăperile fizice sau simbolice ale inimii. Fiecare dintre cele șase secțiuni  printre acestea „Inima în Antichitate“, „Inima in Renaștere“, „Inima in prezent“ și „Inima in viitor“  se concentrează asupra unei etape semnificative din procesul de înțelegere a inimii și din istoria ascunsă a cardiologiei. Erudit, inteligent și surprinzător, volumul Mașinăria sublimă face ca inima cititorului să tresară la fiecare pagină. Fragment dn carte: " Despre inimă se credea și că este capabilă de regenerare. Pentru teologii medievali, corpul omenesc decăzuse mizerabil în urma Păcatului Originar. Această viziune religioasă despre om își găsea o confirmare sumbră în lumea exterioară. În această epocă, trupul uman se degradă în timpul unei vieți într-un ritm care i-ar îngrozi pe contemporanii noștri. Doar inimii i se atribuia puterea de a recăpăta inocența pierdută. Carnea se putea stafidi de la lepră, iar organele puteau muri din cauza bolilor incurabile. Însă inima credinciosului putea să atingă renașterea, o renaștere concepută adesea în sens literal. Forța vindecătoare a lui Hristos putea reda acestui organ puritatea sa pre-edenică. Prin primirea Mântuitorului, inima împietrită și ruinată devenea suplă și fertilă. Se înnoia. Este interesant de notat cum astfel de idei prefigurează unele dintre cele mai promițătoare tendințe din cardiologia zilelor noastre, precum folosirea stenturilor pentru a desfunda vasele calcificate sau cercetarea din domeniul celulelor stem, care ar putea să permită în curând regenerarea sau înlocuirea țesutului cardiac lezat. Așadar, pentru creștinii din vechime, Dumnezeu era supremul cardiolog. Acesta deschidea căile obturate de păcate, regenera țesuturile vătămate de viciu și redă inimii ritmul ei ceresc. Aceste numeroase concepții despre inimă ca tezaur ce cuprinde tot ceea ce ne face umani explică de ce, într-o epocă în care cercetătorii erau prea puțin interesați de înțelegerea funcțiilor fizice ale cordului, unii și-au petrecut atât de mult timp spintecând inimi, verificând minuțios dacă nu au semnele vreunei minuni, transportându-le la mare distanță și căutând locuri în care acestea să fie păstrate. Inima era unicul element corporal indispensabil, esența concentrată a credinciosului. Ea putea ține locul omului întreg. În timpul cruciadelor, trupurile cavalerilor căzuți în luptă nu puteau fi aduse din Levant - regiunile Mediteranei de est care erau destinația cavalerilor - înapoi la familiile acestora în Europa. Cadavrele erau de obicei fierte pentru a îndepărta carnea astfel încât măcar oasele să poată ajunge acasă. Inima era singurul organ care scapă de cazan, pentru a putea fi dusă înapoi intactă. Ca în cazul măicuței Chiară, inima cuiva considerat binecuvântat putea fi despicată și pusă la păstrare. În cazul monarhilor și al altor demnitari, înmormântarea separată a inimii era ceva obișnuit. După ce Henric I a murit în Normandia în anul 1135 mâncând tipari veninoși, inima sa a fost cusută într-o piele de taur pentru a nu se descompune și a fost dusă în Anglia pentru a fi înmormântată acolo, în timp ce corpul a fost îngropat pe loc. Legendara inima lui Richard I al Angliei - a cărui poreclă, Inima de Leu, se spune că ar veni de la faptul că acesta a smuls inima unui leu și a mâncat-o pentru a dobândi curajul animalului - a fost înhumată separat de trupul acestuia. Pe lângă importanța sa covârșitoare în mentalitatea credinciosului creștin, inima a avut în Evul Mediu și un rol central în discursul laic. Izvor înflăcărat al celor mai adânci experiențe religioase ale umanității, inima era considerată, de asemenea, mai ales în perioada târzie a acestei epoci, sursa a sentimentelor romantice și erotice. Adesea, aceste viziuni contraveneau flagrant cu învățăturile morale ale Bisericii Catolice. În ele, aproape că se poate simți cum inima bate și se încordează împotriva rigorilor religiei. Pentru poezie și în cântecele adesea deocheate ale trubadurilor, inima devenise simbolul acelei iubiri romantice care putea fi tainică, neîncătușată și, în cele din urmă, condamnabilă. "