Mecanica haosului împletește poveștile mai multor personaje: Grimaud, Habiba, Bruno, Rifat, Rim, Jeannette, Levent, Emma, Șami, Moussa și Harry. Cu suspans de roman polițist și exotism de jurnal de călătorie, între Paris, Londra, nordul Africii și Orientul Mijlociu, romanul face turul Mediteranei, atingînd teme de mare actualitate și interes jurnalistic, precum terorismul, politică, serviciile secrete, migrația ilegală, lumea interlopă, războiul sau traficul de droguri, de persoane sau de antichități, tot atîtea fete ale răului, dar și iubirea, prietenia sau moartea. Cartea descrie, cu precizia și obiectivitatea unui reportaj filmat cu camera ascunsă, abia temperate de momente de lirism, lumea noastră debusolată, zvîcnirile recente ale unei Istorii implacabile, în care totuși supraviețuiește, surprinzător, un licăr de speranță. Intriga inteligența, personaje și spații caleidoscopice, stăpînirea artei contrapunctului și o tensiune bine dozată: toate acestea fac din Rondeau un maestru al registrelor multiple. Scriitorul are la îndemînă toată gama de tonuri, pe care le folosește strălucit. Acest războinic al cuvintelor este un adevărat Proteu. - Le Point În Mecanica haosului Rondeau construiește o lume în declin, care-și uita iluziile și se cufundă în melancolie. - Le Monde În sfîrșit un romancier francez care nu se mulțumește să joace rolul unui peisagist umanist. Din stiloul lui Rondeau curge sînge. - Paris Match Marele Premiu pentru roman al Academiei Franceze 2017 Fragment din volumul "Mecanica haosului" de Daniel Rondeau: „Hotel Corinthia, Tripoli, Libia Jeannette... Mereu eram încântați să aflăm că avea să asiste la serata ambasadorului. Era una dintre atracțiile acelor dineuri, alături de șampania la gheață și de ieșirile provocatoare ale gazdei noastre. Pe vremea aceea, vorbesc de anii '80, era foarte tânără, subțire și feminină. Nimeni nu pomenea niciodată de relația ei cu Ghidul Revoluției, dar toată lumea știa. Purta deseori o rochie verde, dintr-o singură bucată, cu umerii dezgoliți. Învățasem să nu am încredere în amazoanele jurnalismului parizian, care întrețineau atunci relații privilegiate cu mici satrapi ordinari și nu rătau nici o ocazie să le laude meritele. Din întâmplare, întâlnisem la Institutul francez din Damasc o ziaristă franceză, foarte apropiată de Hafez al-Assad. Investigațiile și reportajele ei, publicate într-un ziar totuși așteptat seara de seară de cititorii lui ca Tablele Legii, participau la o vastă întreprindere de dezinformare mondială. Mi-o închipuisem pe Jeannette după același model. Dar Jeannette era sărită de pe fix, mai mult nebună decât calculată, avea o vioiciune, o generozitate, o senzualitate ce te împiedică cumva să-i judeci relațiile, care, de altfel, aveau ceva fascinant. Ceva ce ține, fără îndoială, de transgresiune. Ghidul Revoluției avea o adevărată slăbiciune pentru ea. Se întâlnea cu ea de mai multe ori pe an la Paris, cât mai discret posibil, în apartamentul uneia din prietenele ei de la Libe. Ambasadorul o băgă în seamă de fiecare dată când venea în Libia. În afară de colegul și prietenul lui, ambasador al Marocului, var al regelui, un diplomat versat care avea intrare la Gaddafi, Jeannette era singura care îi permitea să deslușească tainele unei puteri pe cât de obscure, pe atât de fanteziste și să-și alimenteze telegramele. Ea avea de altfel un prieten la Externe care-i fotocopia telegramele provenite din Tripoli. Astfel putea, de la o ședere la alta, să identifice nuanțele din mesajele Ghidului Revoluției sau să-i deslușească vorbele. Nu m-aș fi așteptat vreodată s-o găsesc la Tripoli, chiar pe un ecran de televizor, la mai mulți după căderea lui Gaddafi.”
