Melmoth

O capodoperă a goticului postmodern! - The Guardian   Străbătând apele întunecate ale istoriei, Melmoth bântuie lumea de secole, iar acum vine spre noi în romanul cu care se întoarce Sarah Perry după succesul cu Șarpele din Essex. În biblioteca pragheză la care lucrează Helen Franklin, Karel, un prieten, găsește o scrisoare misterioasă. Confesiune și avertisment bizar, ea vorbește despre Melmoth, personaj din basmele de odinioară. Ea hoinărește prin istorie, spune legenda, condamnându-i la singurătate eternă pe cei care îi cad prada. Pentru Helen, pare pură fantezie. Și totuși, iat-o urmărită de cineva pe străzile din Praga, iar Karel dispare... Fragment din cartea "Melmoth" de Sarah Perry: "- Ți-a spus despre document... despre ea? - Despre Melmoth? îi răspunde Helen. Numele acela, rostit cu voce tare, o uluiește. E ca și cum aș spune „Peter Pân", își zice ea, și m-aș aștepta să apard un băiețel verde înaripat. (Dar, chiar și așa, preferă să nu se uite - ușa e încuiată, ferestrele sunt ferecate?) - Melmoth. Doamne! A venit acasă cu dosarul ăsta împuțit pe care i l-a lăsat un bătrân nebun - i-am simțit mirosul din clipa în care a intrat cu el, o duhoare ca de animal, ca și cum pielea era putrezită - și totul s-a schimbat. Ah, sigur că se schimbase deja, totul între noi se schimbase, știi doar... Ai văzut și tu: sclipirea s-a stins odată cu mine. Helen nu face ceea ce ar fi politicos: s-o contrazică, s-o aline, să-i spună că iubirea lui Karel, admirația lui, nu s-au stins în momentul în care iubita lui s-a prăbușit cu capul în farfuria cu mâncare și a devenit invalidă. Pentru că așa se întâmplase, nu încăpea nicio îndoială: afecțiunea lui devenise chinuită, atentă, foarte grijulie - era un rol jucat cu multă conștiinciozitate, însă avea limite. În schimb, Helen face ce a învățat-o mama ei: strânge porțelanul spart, ceaiul vărsat și mai toarnă câte o ceașcă. - Spune mai departe! o îndeamnă ea pe Thea. - Nici nu-l mai văd. Face strict lucrurile pe care nu le poate evita - se întinde la rafturile la care nu pot eu să ajung, mă poartă el pe brațe când nu mă țin mâinile să mă urc în cadă, ba chiar mă și săruta. Uneori mă atinge aici, unde mă atingea pe vremuri. Cu un gest comic, Thea arată spre locul în care gulerul de catifea al halatului ei coboară spre sâni.  - Nici măcar un atac cerebral nu mă poate afecta în privința asta, înțelegi tu! Pe urmă mă culcă, dar îmi aduc aminte că am uitat să iau un medicament sau ceva și îl chem, ca să mă scutesc de efortul și de durerea de a merge eu după pastile... Vai, Helen, cât de umilitor este, atâta umilință o să mă omoare cu mult înainte de a mă ucide boala! Mă culcă și e ca și cum de-abia după asta poate începe să trăiască, după ce și-a terminat treaba cu mine, după ce scăpă de bătrâna bolnavă. Pe urmă stă treaz toată noaptea, își citește manuscrisele, ia notițe, aduce acasă tot felul de cărți și de scrisori. Uneori mai zice „Melmoth Martora mă privește!". O transformă într-o glumă de dragul meu. „Fiindcă am fost băiat rău!" mai zice și izbucnește în râs. Dar nu e un secret ca noi, oamenii, râdem cel mai mult atunci când ne este cel mai frică. Privește-o cu atenție pe Helen: ceva se schimbă. Până în clipa aceasta, Melmoth avusese mai puțină trecere decât poveștile de adormit copiii, pentru că era o idee atât de nouă. Cenușăreasă, Barbă-Albastră, Peter Pen: pe acestea le avem cumva în sânge, le acceptăm fără ezitare. Însă Melmoth nu s-a bucurat de acest privilegiu, ci trebuie să-și facă simțită prezență când pătrunde în imaginație: trebuie să bată de trei ori la ușă. Și acesta este momentul - în timp ce Thea își reazemă capul pe spătarul din piele al scaunului cu rotile, în timp ce undeva afară un bărbat își strigă câinele - în care Helen aude, în sfârșit, bătăile la ușă și deschide, iar Melmoth pășește în încăpere."