• Autor distins cu Premiul Nobel pentru literatură Traducere din limba portugheză și note de Mioară Caragea Memorialul mînăstirii este o ficțiune despre un anumit timp din trecut, văzut însă din perspectiva momentului în care se află autorul, inclusiv cu tot ceea ce autorul este și are: educația lui, interpretarea lui în ce privește lumea, modul în care înțelege procesul de transformare a societăților. Toate acestea văzute în lumina timpului în care trăiește el, fără să existe preocuparea de a pune în lumina ceea ce focarele trecutului au clarificat deja. - Jose Saramago Saramago ne-a oferit o carte care, deși profund înrădăcinată în istoria țării sale, atinge dimensiuni mistice. Este un roman de dragoste și aventură, o meditație amară despre rolul monarhiei și al bisericii în Portugalia secolului XVIII și un comentariu ironic asupra măștilor puterii. - The New York Times Amestecul de evenimente istorice și ficționale din care este compus romanul lui Saramago amintește de realismul magic al lui Márquez și al altor scriitori asemenea lui; rezultatul este un portret rafinat și suprarealist al vieții cotidiene din Portugalia secolului XVIII. Această sumbră meditație filosofică dovedește pe deplin talentul celui mai important scriitor portughez al zilelor noastre. - Publishers Weekly Tonul detașat și ironic al romanului lui Saramago ar putea servi drept ilustrație a celebrei afirmații a lui Horace Walpole: «Lumea este o comedie pentru cei care gîndesc și o tragedie pentru cei care simț». - Library Journal Fragment din cartea "Memorialul mînăstirii" de Jose Saramago "Toată seara Baltasar Șapte-Sori cutreieră cartierele și piețele. Se duse să mănînce o supă la poarta mînăstirii Sfîntului Francisc al Orașului, se informă asupra confreriilor celor mai darnice la milostenie, reținînd trei dintre ele pentru o verificare ulterioară, cea a Sfintei Fecioare a Măslinului, unde deja fusese, care era a cofetărilor, cea Sfîntului Elai, a argintarilor, și cea a Pruncului Pierdut, din pricina unei oarecare asemănări pe care i-o găsea cu sine însuși, chiar dacă-și amintește prea puțin că ar fi fost cîndva copil, pierdut însă a fost, oare mă vor găsi vreodată. Se lăsă noaptea și Șapte-Sori se duse să caute un loc de dormit. Legase deja prietenie cu un alt fost soldat, mai vîrstnic și cu mai multă experiență, pe nume Joăo Elvas, trăind acum din furtișaguri, și care își găsise adăpost pentru noapte, fiind vremea blîndă, în niște șoproane părăsite, lipite de zidurile mînăstirii Esperancă, în dreptul livezii de măslini. Baltasar deveni oaspete de ocazie, oricum era un nou prieten, cineva cu care putea să stea de vorbă, însă, pentru orice eventualitate, pretextînd că dorea să-și ușureze brațul sănătos de greutatea desagii, își lega cîrligul de ciot, nevrînd să-1 înfricoșeze pe Joăo Elvas și restul șlehtei cu țepușă, arma ucigașă, după cum am aflat. Nu-i făcu nimeni nici un rău, deși erau șase în șopron, nici el nu făcu rău nimănui."
