Memoriile unui isihast 5

Memoriile unui isihast. Filocalie carpatină 5 Viața și opera părintelui Ghelasie în întregul lor stau sub semnul icoanei. Taina creației omului după chipul lui Dumnezeu apare a fi piatră de temelie a ontologiei creației, fiind descifrată în cheie hristologică, după buna tradiție a creștinismului ortodox. Iar cum Dumnezeu este lăudat și slăvit în Treime, iconologia ce subîntinde alcătuirea creației este pecetluită de taina alcătuirii trinitare a ființei, cu deschidere spre împărtășirea dumnezeiască.  Taina Întrupării și Taina Treimii constituie astfel, după model patristic, cheile de înțelegere ale viziunii isihasmului carpatin. Reflecția duhovnicească a părintelui Ghelasie este unică prin urmărea până la ultimele consecințe a teologiei icoanei, într-o extensie ce circumscrie întreaga istorie a creației și fiecare făptură în parte. Sensul creației este funcție de taina Întrupării dumnezeiești ce are ca orizont intențional și eshatologic părtăsia creației la cele dumnezeiești.  Cuvântul teologic își recăpătă la părintele Ghelasie naturalețea și spontaneitatea mistică pe care o întâlnim adesea în scrierile sfinților părinți ai Bisericii, mișcate de insuflările neprevizibile ale Sfântului Duh, după nevoile duhovnicești ale epocii. Curgerea textuală capătă un relief variat, în care se împletesc învățătura și practica isihastă, conexiunile generale și particularizările semnificative, tratările comparative și adâncirile specifice, parabolele și poemele mistice, încât pare un organism viu, care se mișcă și respira, chemând cititorul la o receptare participativă, la propria investiție de sens. [... ] Nu în ultimul rând, părintele Ghelasie propune pe acest model iconic o teologie a relației omului cu natura, în care ultima apare în dimensiunea sa logosică, deschisă părtășiei la slava fiilor lui Dumnezeu. Materia și spiritul, natura și persoana sunt eliberate de conotațiile antagoniste, în care ele apar în opoziție fundamentală sau emanate una din alta, principiul unității creației fiind dincolo de ea, în chipul ce pecetluiește integralitatea ființei create și o arată deschisă împărtășirii de cele dumnezeiești. [...] (Florin Caragiu)