Cartea este o grădină plină cu flori-cuvinte bogate în arome și înțelesuri înalte. Bucuria și încîntarea îl așteaptă pe acela care o deschide sau o descrie după puterea minții sale. Pasajul citat se repetă întocmai, la începutul unui Minei de la 1791, continuîndu- se astfel: „Obiceai au toți grădinarii cei prea iscusiți dnd înfloresc în grădinile sale ceale împărătești fl(o)ri, ei întru întîi dată culeg, fac mănunche și le duc la stăpînii lor, apoi la priiatenii lor cei preaiubiți, ca văzîndu-le să le mirosască și multă dulceață să priimească și ochilor vesalie să le pricinuiască, la cei ce vor vrea să le mirosască. Pentru că nu numai ei adică grădinarii, singurii mirosindu-le și mireazma priimindu-le, ci și preaiubiții săi să-i împărtășească, ca inimile să-și îndulcească. Drept aceaia, fiind și eu ca unul dintre acei ce iubesc flori...” (Sursa citată, p. 495). Se fac aluzii, în mod evident, la grădina raiului, imagine model pentru credincioșii de pe pămînt, în raport cu care își cultivă sufletul, țărina și scrierea. Poate de aceea grădinarul de la curțile împărătești din basme și pișarul cancelariilor domnești treceau drept personaje privilegiate. Ei alegeau grîul de neghină, în culoare, miros, auz și cuvînt, adică încercau să găsească suport pentru dezvoltarea părții bune din om. Acest fapt ar trebui să dea serios de gîndire lumii contemporane căzută în stăpînirea unor prea îngrijorătoare orgolii necugetate, lesne stricătoare de pace sufletească și de înțelegere între semeni.
