Mica tara

Bestseller absolut în Franța și distins cu nenumărate premii, Mica țara este o poveste zguduitoare, pe fundalul genocidului din Rwanda și al războiului civil din Burundi, despre inocența copilăriei strivite de valurile brutale ale istoriei. În 1992, Gabriel, în vârstă de zece ani, trăiește o copilărie idilică în Bujumbura, capitala micii țări africane Burundi, împreună cu tatăl său francez, mama rwandeză și cu sora lui mai mică. Din nefericire, lumea să se prăbușește doi ani mai târziu, odată cu genocidul din aprilie–iulie 1994, când în Rwanda populația tutși este masacrată. În urma acestei tragedii, mama lui Gabriel își pierde mințile și viețile tuturor se vor schimba radical. Gabriel și sora lui vor pleca în Franța cu un elicopter trimis ca să-i salveze. După douăzeci de ani însă, Gabriel se va întoarce în Burundi, încercând să regăsească o lume pe care o crezuse pierdută pentru totdeauna.   Mica țară oferă o viziune despre lume care nu este politică, ci poetică, încercând să surprindă toată frumusețea și oroarea vieții. - Le Figaro Abia mai târziu mi-am dat seama că Burundi este o țară săracă. În copilărie, nu realizăm sărăcia din jur, așa că a fost important să vorbesc despre asta în roman. Băiețelul care trăia în acea țară era protejat de o cu totul altă lume, o lume a cărților lui. O lume care s-a năruit. - Gael Faye Fragment din cartea "Mica țară" de Gael Faye: "Aveam opt ani când a izbucnit războiul în Rwanda. Eram chiar la începutul clasei a doua. Auziserăm la RFI că rebelii - care erau numiți Frontul Patriotic Rwandez (FPR) - au atacat pe neașteptate Rwanda. Această armată a FPR-ului era formată din copii de refugiați rwandezi - generația Mamei și a lui Pacifique - care veneau din țările limitrofe: Uganda, Burundi, Zair... Mama a început să danseze și să cânte de bucurie, auzind vestea. Nu o văzusem niciodată așa de fericită. Dar bucuria ei a fost de scurtă durată. Peste câteva zile, aflarn că murise Alphonse. Alphonse era celălalt frate al Mamei, fratele mai mare și mândria Bunicii. Un om strălucit. Inginer licențiat în chimie-fizică, absolvent al celor mai bune universități din Europa și America. Alphonse, cel care îmi dădea lecții de matematică și care îmi insuflase dorința de a deveni mecanic. Tata ținea mult la el. Spunea: „Dacă s-ar găsi zece oameni ca Alphonse în Burundi, ne-am transforma în Singapore cât ai clipi." Alphonse era premiantul clasei, dar avea atitudinea relaxată a unei loaze. Tot timpul glumea, ne tachina, ne gâdilă la subrat și îi plăcea să o necăjească pe Mama, sărutând-o pe gât. Iar când râdea el, se umplea de veselie sufrageria Bunicii. Plecase pe front fără să anunțe pe nimeni și fără să lase nici măcar o scrisoare. Puțin le pasă rebelilor de diplomele lui. Pentru ei, era un soldat ca oricare altul. Murise ca un brav oștean pentru o țară pe care nu o cunoștea, în care nu pusese piciorul niciodată. Murise acolo, în noroi, pe câmpul de luptă, pe o pajiște de manioc, laolaltă cu cei care nu știau nici să socotească, nici să scrie și nici să citească. Uneori, când bea un pic mai mult, Alphonse cădea în butoiul cu melancolie al copiilor de exilați. Într-o zi, a început să vorbească despre înmormântarea sa, de parcă ar fi avut o presimțire. Spunea că își dorește o petrecere mare cu clovni, jongleri și haine viu colorate ca în piața din centru, cu scuipători de foc și discursuri solare, în orice caz, fără recviemuri apăsătoare, rugăciunea dreptului Simeon și fete de înmormântare. În ziua în care l-am îngropat pe nenea Alphonse, Pacifique și-a luat chitară și i-a cântat melodia preferată, despre un fost soldat care denunță absurditatea războiului. Un cântec după chipul lui Alphonse, amuzant la suprafață și trist în profunzime. Dar Pacifique nu l-a putut duce până la capăt, nu l-au ținut coardele vocale.  Acum, Pacifique se hotărâse și el să plece la război. Îi vorbise Bunicii despre planul său. Și, duminică dimineață, după ce ne-am întors de la slujbă și ne-am așezat la masă, Mama a intrat direct în subiect. - Pacifique, ne facem griji pentru tine. Profesorul Kimenyi a luat legătura cu Bunica. E adevărat că nu te mai duci la Saint-Albert? - Toți rwandezii din generația mea sunt pe front. Mă pregătesc și eu, surioară! - Trebuie să ai răbdare! Acordurile de pace vor da roade. Am fost acum zece zile la Kigali, la mătușa Eusebie, oamenii spera și cred că lucrurile se pot îndrepta prin mijloace politice. Mai așteaptă, te rog! - Nu am deloc încredere în extremiștii ăștia! Guvernul rwandez una spune comunității internaționale și, de fapt, în țară, milițiile primesc în continuare arme, presa instigă la violență, se comit masacre și asasinate premeditate. Politicienii țin discursuri pline de ură, îndeamnă populația să ne hăituiască și să ne arunce în râul Nyabarongo. Trebuie să ne organizăm și noi. Să fim gata de luptă, dacă acordurile de pace nu vor fi respectate. Șansa noastră de a supraviețui, surioară!"